Cu barca pe valuri

Scena politică a fost brusc scuturată de şocul, altfel previzibil, al situaţiei create la graniţa României. Faptul cu adevărat semnificativ nu este declararea independenţei kosovare, ci uşurinţa cu care guverne, de la care România aşteaptă, în mod îndreptăţit, sprijin şi chiar garanţii de securitate, au hotărît să treacă peste orice considerente ce ţin de dreptul internaţional şi să recunoască această independenţă. Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite sunt printre ele. Aceste ţări şi guvernele lor au oferit Bucureştiului "parteneriate strategice", au sprijinit crearea "axelor" speciale şi au contribuit masiv la acceptarea României în instituţiile de securitate şi cooperare euro-atlantice. Ce se poate înţelege de aici?

O interpretare, altfel liniştitoare, ar fi aceea că, odată ce s-au hotărît să susţină Româ­nia, nu există niciun motiv pentru care ele să dorească extinderea "experimentului" Kosovo şi în alte zone ale Europei de Sud -Est, cu atît mai puţin într-o ţară membră a Uniunii Europene şi a Alianţei Nord Atlantice. În aceeaşi linie de argumentaţie, motivul esenţial pentru care Kosovo rămîne o istorie nerepetabilă ţine de dificultăţile politice majore ale tranziţiei în fosta Iugoslavie, dificultăţi de mult depăşite în România sau Slovacia. Nimeni nu are interes să slăbească UE şi NATO, ori să sporească dificultăţile cu care ele se confruntă şi aşa. Premisa potrivit căreia aceste organizaţii nu acceptă importul de probleme nesoluţionate, din partea noilor membri, ori de situaţii conflictuale, a fost esenţială în asigurarea cooperării, iar în cele din urmă a integrării Româ­niei, Ungariei, Poloniei, Cehiei, Bulgariei, după cum va fi şi în cazul Croaţiei, Macedoniei, Albaniei şi, într-o bună zi, chiar şi a Serbiei. Linia de comportament politic pe care Româ­nia ar trebui să o dezvolte, în acest caz, este una a moderaţiei. Şi-a exprimat punctul de vedere, şi-a expus argumentele, în rest viaţa merge înainte şi vorba orbului, "Vom trăi şi vom vedea!". Oricum, nu România va fi chemată să rezolve complicaţiile ce rezultă din acceptarea independenţei kosovare; nu România va duce bătăliile din Consiliul de Securitate; nu de poziţia României va depinde, în primul rînd, dacă noul stat va deveni membru al OSCE, ori al altor organisme internaţionale. Vom avea şi noi cuvîntul nostru de spus, ce-i drept, dar mai cu grijă şi fără să facem valuri prea multe, că oricum nu ne-ajută! Timpul le va aranja pe toate, iar noi nu avem altceva de făcut decît să cîrmim încet-încet barca politicii noastre internaţionale încotro bate vîntul şi acolo unde duce curentul principal! Vechea înţelepciune care spune că n-avem să ne legăm la cap, dacă nu ne doare, rămîne de căpătîi!

Interpretarea alternativă a recentelor evenimente este, în schimb, cît se poate de îngrijorătoare. Dacă guvernele de la Paris, Londra şi Washington nu s-au deranjat nici măcar să discute cu Bucureştiul, presupusul lor "partener privilegiat", obiecţiile aduse faţă de independenţa kosovară, atunci cînd, în ce condiţii şi la ce pot servi parteneriatele şi axele mult trîmbiţate? Dacă Washingtonul, Londra şi Parisul, capitale în care s-a scris mai mult de jumătate din istoria aranjamentelor instituţionale şi legale care organizează lumea internaţională de azi, s-au hotărît să ignore faptul de drept, pentru a favoriza faptul politic împlinit, creîndu-şi lor şi altor state dificultăţi politice semnificative, atunci miza ar trebui să fie pe măsura riscului asumat. Care să fie aceea? Pe tonuri şoptite şi cu formule docte, care sună foarte "geo-strategic", "cunoscătorii" au spus că este vorba despre scoaterea definitivă a Rusiei din jocurile europene, distrugerea ultimei sale "baze înaintate" din Europa, Serbia! Pentru cei care s-au sculat mai de dimineaţă şi au apucat să bage de seamă că Istoria a ajuns în secolul XXI, asemenea formule nu mai înseamnă mare lucru. Influenţa Rusiei asupra politicii europene, fie că vrea cineva sau nu, se exercită azi mai puternic decît în secolul XIX sau XX, expresie a unei enorme voinţe de recuperare a statutului de putere globală, în sprijinul căreia a mobilizat resursele sale energetice, militare, de spionaj, diplomatice şi de influenţă politică. Chiar dacă europenilor nu le place prea mult să-l audă, adevărul este că Rusia rămîne o putere dominantă în Europa, fără să aibă neapărat nevoie de Serbia, rămîne unul dintre actorii care fac şi desfac iţele încurcate din care se ţese lumea de mîine, în timp Europa încă mai bîjbîie după soluţiile care ar putea să o lanseze la apă, în oceanul furtunos al glo­balizării. Dacă aşa stau lucrurile, atunci România şi toată politica ei externă nu fac nici cît o ceapă degerată, tot ceea ce ne rămîne de făcut fiind să ne ţinem bine cu mîinile de marginea bărcii, împinsă de colo-colo de valurile cele mari ale furtunii stîrnite de marele dans al "balenelor".

Între aceste două poziţii diametral opuse, există oare şi o cale de mijloc? Una care să ne dea siguranţa că ştim unde mergem, în politica internaţională, şi de ce mergem întracolo?

La această întrebare ar trebui să răspundă clasa politică care are astăzi pe mîini răs­punderea destinelor ţării. Din păcate, ea se comportă mai mult ca Domnul Goe, marinerul. Rămîne întruna repetentă, dar rupe de fiecare dată inima lu" Mamiţa, Mamare şi Mamiţica, care nu mai ştiu cum să-l mai răzgîie, după fiecare eşec. Pînă într-o zi, cînd s-ar putea ca barca să ia apă, rău de tot, şi, Doamne păzeşte, să se scufunde!