Cu şi fără ideologie

S-a dus vorba prin tîrg, iar, acum, "specialiştii" au ieşit din vizuini, ca popîndăii, să explice pe ecranele tristelor televiziuni de vorbărie fără şir, cum devine cu politica asta nouă, fără ideologie! Avem şi noi, de curînd, un partid din "generaţia nouă", adică nu chiar direct ieşit din "mantaua" FSN-ului şi, ce să vezi, săracul, e orfan de ideologie! Nu are! Ce nu are, dom'le? Ideologie, nene, ce... eşti surd!? Apoi, să te ţii vericule tînguieli şi lamentaţii pe unii şi pe alţii... mai ceva ca muierile alea două ce boceau la capul copilului din copaie, pus la căldură, lîngă soba pe care se odihnea drobul de sare! Ei şi ce dacă nu are, ce... fără... nu se poate?! Ba, bine că nu!, zice specialistul nostru; tocmai acum se poate că, iaca, a venit şi vremea "partidelor fără ideologie". Nu vedeţi, toţi ăştia noi, prin Franţa, Germania, Olanda, Anglia sau America, toţi o apă şi-un pămînt, taică, neam ideologie. Auzi colo, "Partidul ceaiului", adică ăştia... ce ideologie au... să bem mai mult ceai, ori să nu opărim niciodată frunzele cu apă mai caldă de 85 de grade C !!?? Să fim serioşi! Tot aşa şi pe la noi, prin România, adică... ce ideologie să aibă cei de la Salvaţi România, de salvamari, de salvamont, de Smurd sau ce? Au zis şi ei aşa... că dă bine pe sticlă şi pe banere "Salvaţi România" şi iacă dădură buzna o groază de oameni cu voturile în urnă, pentru ei, doar, doar, o face cineva odată, ceva, să salveze şi biata noastră ţărişoară!

Acum, lăsînd la o parte armatele de dătători cu părerea, de care e plină arena publică a României, uitînd de balivernele lor, este totuşi loc să ne întrebăm ce se întîmplă cu partidele politice şi cu ideologia lor, nu doar pe scena noastră politică, ci şi dincolo de ea. Ca să nu pierdem vremea cu clarificările conceptuale, o să spunem doar că toate teoriile moderne cu privire la ceea ce este şi cu ce se mănîncă "ideologia", stau pe o scală străjuită la un capăt de K. Marx ("These zu Feuerbach"; "Die Deutsche Ideologie" 1845-46), iar la celălalt de K. Mannheim ("Ideologie und Utopie" 1929). Pentru cunoscători şi "însetaţi", desigur, se poate călători înapoi, pînă la Anton Destutt, Comte de Trecy cu ale sale "Elements d'Ideologie", 1817, ori spre zilele noastre, la M. Foucault, "Les mots et les choses, 1966, în special "Ideologie et critique"; H-G. Gadamer, "Wahrheit und Methode", 1960, Was ist Wahrheit? sau J. Baudrillard, "In the Shadow of Silent Majorities ... or the End of the social", 1983. Dar, de mişcat, ideile se mişcă tot pe scala mărginită de cei doi "K". La o extremă, viziunea care condamnă orice ideologie la statutul unei oglinzi cu intenţie deformată prin efectul intereselor de clasă (grup) pe care le exprimă şi le serveşte, întoarsă asupra vieţii şi a condiţiei umane, la celălalt, ideologia ca discurs asupra lumii, inevitabil fragmentar şi subiectiv, al "Omului", individual şi colectiv, materie esenţială şi inevitabilă de construcţie a reperelor care orientează şi mobilizează acţiunea umană, care contribuie la constituirea etajului noologic al existenţei sociale. Oriunde te-ai poziţiona pe scală, însă, este clar ca lumina zilei, ideologia este un construct care însoţeşte, defineşte şi potenţează acţiunea umană, iar acţiunea politică nu face în nicipun fel excepţie. Adică, pe scurt, Politică fără ideologie nu există, după cum nu există nici Religie fără ideologie, ori Ştiinţă fără ideologie!!! Ceea ce se întîmplă în democraţiile post-modernităţii nu este "dizolvarea" ideologiilor politice, cu finalitatea dispariţiei lor, pur şi simplu, lăsînd locul gol pentru o politică şi partide "fără ideologie", ci dizolvarea unor constructe ideologice ruginite, de cam multişor vreme inadecvate şi tot mai puţin folositoare, atît partidelor şi liderilor politici, cît şi electoratului. Luaţi celebra dihotomie "dreapta" -"stînga", pe care ne-a lăsat-o moştenire Revoluţia din Franţa şi pe care a "clasicizat-o" generaţia lui Marx. Deja, în lumea politică a secolului al XX-lea, încercarea de a o folosi, ca atare, a creat confuzii majore, mutate şi în vremurile noastre. Partidul Fascist Italian şi Partidul Naţional-Socialist al lui Hitler se considerau la "stînga", nicidecum la dreapta, aşa cum le-a încadrat "teoria critică" post-belică. De ce ar fi fost dictatura stalinistă un regim politic "de stînga"? Doar pentru că s-a revendicat de la moştenirea lui Marx şi a pretins că ar contribui sistematic la crearea unei societăţi egalitariste, pe care nu a sprijinit-o niciodată? Un noian de alte criterii mult mai puternice, inclusiv ideologia puterii creată şi promovată de Lenin, arată că regimurile comuniste au fost bazate pe represiune, pe dictatură, au fost prin esenţă anti-libertariane şi anti-democratice. Cu atît mai mult astăzi, pseudo ideologiile "de stînga", social-democraţia mariată cu legile economiei de piaţă, ori laburismul-liberalist al anilor 2000, ca să nu mai vorbim despre formele fără fond ale "conservatorismelor" sau "republicanismelor" care s-au reclamat de la "dreapta", doar pentru că au avut ca adversari în alegeri partide care se reclamau de la stînga!!! Dizolvarea şi înlocuirea acestor de mult depăşite vestigii ale ideologiei politice era de mult o necesitate. Dar, oamenii, individual şi colectiv, respectă cu stricteţe regula de aur: nimic bun, pînă nu epuizăm tot ceea ce am putea face rău sau greşit! Partidele nou apărute pe scena politică a unor vechi democraţii europene au ideologii foarte clar definite şi nu fac nici un fel de efort să le ascundă, dimpotrivă!. Spre deosebire de trecut, ele nu sunt deloc coerente şi mixează fără nici o grijă pentru rigoarea logico-politică elemente de xenofobie, rasism, protest anti-sistem, raţionalism, izolaţionism în plan internaţional, naţionalism, autoritarism şi îndemn la închistare-autism, în loc de comunicare-comuniune, excluziune şi ghetoizare, în loc de integrare şi socializare plurivalentă.

Ar mai fi un element esenţial de luat în considerare şi anume discrepanţele, divergenţele, divorţul, chiar, dintre "ideologia afirmată" şi cea "profesată". Ideologia unui partid politic nu poate fi clarificată doar din scrierile politice care îl identifică: program politic, programe electorale, scrieri ale precursorilor etc. Această ideologie, afirmată, rămîne adesea doar între filele broşurilor de propagandă, în timp ce acţiunile interne, externe, întreaga "gesticulaţie publică" a partidelor respective, acţiunile la guvernare sau în opoziţie vorbesc despre cu totul alte orizonturi ideologice. Unele aflate exact la polul opus al scalei! Aşa zisa "dispariţie" a ideologiilor partidelor politice este doar rezultatul iluzoriu pe care îl creează reducţionismul şi minimalismul ideologic practicat de mai toate partidele, astăzi; este produsul rezidual al tentaţiei populiste, adică al înlocuirii unei ideologii aşezată în anumite repere politice, cu un amestec "tutti frutti" care merge mult mai bine la electorat decît hainele ponosite ale ideologiilor clasice. Cu alte cuvinte, ceea ce ni se întîmplă în lumea politicii şi a democraţiilor post-moderne este nu dispariţia ideologiilor, ci înlocuirea produselor tradiţionale, cu altele, mult mai puţin preocupate de coerenţă, ori de "valori", dar cu valoare de marketing electoral mult mai ridicată!!!