English
Aviz alegătorilor : comunele sau judeţele pot fi declarate în faliment, deci puteţi vota
Instituţiile publice, în mod tradiţional, nu pot fi supuse falimentului. Într-adevăr, Codul comercial, încă în vigoare, dispune ca statul şi celelalte instituţii publice nu pot fi asimilaţi comercianţilor. Cum până de curând legislaţia românească a insolvenţei avea ca destinatar exclusiv comerciantul, este lesne de înţeles că instituţiile publice nu intrau în sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, însă, că tendinţa actuală a legislaţiilor privind insolvenţa este aceea de a abandona concepţia tradiţională conform căruia procedura insolvenţei se aplică exclusiv comercianţilor. Aşadar, faptul că o lege ar interzice asimilarea statului sau a instituţiilor publice cu comercianţii nu mai are relevanţă sub aspectul aplicabilităţii procedurii insolvenţei faţă de instituţiile publice. Pe de altă parte, prin dispoziţii exprese ale legii sau, în cazul statelor, prin convenţii internaţionale, se creează anumite regimuri juridice similare procedurii insolvenţei, regimuri aplicabile ad-hoc statului sau instituţiilor publice pentru cazul în care acestea s-ar afla în încetare de plăţi sau în insolvenţă. Spre exemplu, Bulgaria a fost în cursul anilor 1997-1998 în încetare de plăţi, motiv pentru care a fost administrată de un consiliu monetar, impus de creditori, în principal Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. În această perioadă, moneda naţională bulgară şi-a pierdut valoarea circulatorie, fiind înlocuită cu marca germană, ca monedă de plată pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restricţii bugetare au fost impuse Bulgariei în această perioadă.
Desigur că nu este de conceput dispariţia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale suveranităţii sunt limitate, lucru însoţit de multe alte restricţii ale drepturilor statului în cauză, pentru a permite redresarea acestuia şi revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce înseamnă, în linii mari, procedura insolvenţei faţă de un întreprinzător obişnuit. Este evident, însă, că procedura încetării plăţilor de către un stat ţine de dreptul internaţional public mai degrabă decât de dreptul privat.
Legiuitorul român a creat, printr-o lege din 2006 (Legea finanţelor publice locale) o primă breşă serioasă în concepţia tradiţională conform căreia instituţiile publice nu pot fi supuse procedurii insolvenţei. Într-adevăr, această lege se referă la starea de insolvenţă a unităţii administrativ-teritoriale, persoana juridică de drept public sub forma căruia se organizează comunităţile locale, oraşul, judeţul etc. Printr-o ordonanţă dată de guvernul Năstase, vehement criticată în campaniile electorale din 2004 de opoziţie, dar menţinută de guvernul Tăriceanu (este vorba de OG nr.22/2002), scadentă oricărei "obligaţii de plată" a unei instituţii bugetare se prorogă până la începutul exerciţiului financiar viitor. Instituţia bugetară în cauză are obligaţia legală de a prevedea în bugetul pe anul viitor sume cu titlu de cheltuieli care să acopere "obligaţia de plată" respectivă. Dacă această obligaţie nu este îndeplinită în termen de 6 luni de la somaţia de plată, creditorul va putea solicita executarea silită. Dacă executarea silită nu dă rezultatul scontat, iar creanţa este mai mare de 50% din bugetul anual al unităţii administrative teritoriale debitoare, atunci se poate demara procedura insolvenţei faţă de aceasta. Cel aflat în postura inedită de a declanşa insolvenşa comunei sau judeţului este orice creditor care intră într-o relaţie contractuală cu instituţiile publice, de la achiziţii publice, la parteneriate public-private, achiziţia de obligaţiuni municipale etc., precum şi creditorii alocaţiilor bugetare (comunele sau localităţile din subordine, serviciile publice descentralizate, regiile autonome din subordine, salariaţii).
Creditorii au facultatea de a cere deschiderea procedurii insolvenţei, în timp ce preşedintele consiliului judeţean sau primarul sunt obligaţi să ceară deschiderea acestei proceduri, dacă judeţul sau comuna sunt în această stare. Judecătorul-sindic, dacă deschide procedura de insolvenţă, va numi un administrator judiciar. Una din sarcinile acestuia, partajată cu structura teritorială a Curţii de Conturi, va fi să întocmească un plan de "redresare a insolvenţei" unităţii administrativ-teritoriale. În plus, administratorul judiciar va prelua de la primar sau de la preşedintele consiliului judeţean gestiunea serviciilor publice esenţiale. Dacă nu se adoptă un plan de redresare, judecătorul-sindic emite o hotărâre de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de credite de către administratorul judiciar. Aceasta înseamnă falimentul comunei sau judeţului. Din acest moment, al falimentului, primarului sau, după caz, preşedintelui consiliului judeţean, le este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe toată perioada gestionării situaţiei de insolvenţă de către administratorul judiciar. Interdicţia se extinde chiar şi asupra autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale (consiliile locale şi consiliile judeţene). Observăm, deci, că principala atribuţie a aleşilor locali, desemnaţi din acest an în mod uninominal, este fie suspendată, pe perioada planului de redresare, fie suprimată, pe perioada falimentului. Acesta este unul din efectele cele mai importante ale falimentului.
Aşadar, sancţiunea cea mai drastică a situaţiei de insolvenţă nu priveşte unitatea administrativ-teritorială în sine, ceea ce oricum ar fi inadmisibil, întrucât ar afecta comunitatea locală, ci îl priveşte pe conducătorul unităţii administrativ-teritoriale, aşa-numitul ordonator de credite, adică, preşedintele consiliului judeţean sau primarul. Este interesant de văzut, din punctul de vedere al dreptului public, ce efecte ar putea avea o astfel de măsură faţă de alegeri. Într-adevăr, mandatul ordonatorului de credite este limitat de ciclul electoral. Desigur că, pe perioada mandatului său, ordonatorul de credite în cauză va fi lipsit de prerogativele demnităţii câştigate la alegeri, dar ce se întâmplă dacă starea de insolvenţă şi sancţiunea preluării atribuţiilor de ordonator de credite de către administrator se întinde peste data alegerilor? Se va aplica această sancţiune şi demnitarului nou ales? Din formula generică a legii, care se referă la "ordonatorul de credite" ca funcţie şi nu ca persoană, rezultă că sancţiunea se extinde şi la noul ales. Este, însă, o situaţie delicată, întrucât voinţa electorală este, practic, anihilată în acest caz. Desigur că, cel în timpul mandatului căruia s-a instaurat starea de insolvenţă a unităţii administrativ-teritoriale şi care, de altfel, este principalul vinovat de aducerea acesteia în stare de insolvenţă, nu va mai putea pretinde voturile electorilor, întrucât nimeni nu va mai avea încredere în el. Dar problema de drept public rămâne, oricum, nerezolvată, mai ales că efectele falimentului se pot răsfrânge negative şi asupra comunităţii locale. Starea de insolvenţă se publicizează într-un sistem asemănător publicităţii prin registrul comerţului. Din momentul efectuării acestei publicităţi, comuna sau judeţul vor fi, practic, în imposibilitatea de a emite obligaţiuni municipale, de a contracta achiziţii publice, de a încheia parteneriate public-private etc., de unde o paralizie totală a serviciilor publice.
Trebuie precizat că o astfel de procedură este aplicabilă deja, ea intrând în vigoare de la 1 ianuarie 2008 şi că norma citată nu este o invenţie a României. US Commercial Code consacră întregul cap.IX reorganizării autorităţilor locale. Şi comunele din Ungaria pot fi în faliment, pentru neplata obligaţiunilor municipale.
Aş zice că este deja o obişnuinţă a unor unităţi administrativ-teritoriale, cum sunt consiliile judeţene, de a angaja lucrări şi obligaţii de plată fără ca acestea să fie bugetate ori de a se refuza sau întârzia plata unor alocaţii bugetare pentru comunele şi serviciile publice din subordine, pe motiv de discriminare politică. Până la apariţia unui prim caz de insolvenţă a unei comune sau a unui consiliu judeţean rămâne puţin timp. Aceasta întrucât este evident că o sumă impresionantă de comunităţi locale sunt într-o perpetuă stare de insolvenţă, ceea ce le barează din start calea către finanţarea pe piaţa creditului sau pe piaţa de capital, fiind nevoite să se mulţumeasca cu alocaţiile bugetare, întotdeauna insuficiente şi întotdeauna împărţite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice şi sociale.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
