Cum se spune "independenţă" în limba scoţiană

Ce au în comun Marea Britanie, Spania, Belgia, Italia cu fosta URSS, R.S. F. Yugoslavia şi Ucraina? Primele se uită la trecutul celor de pe urmă ca să îşi vădă viitorul! Mă rog, unul dintre viitorii posibili, tot mai probabil!

Febra schimbării graniţelor statale în Europa este, de departe, cea mai puţin anticipată dintre consecinţele încheierii războiului rece. Ignorat în general de marele public, minimalizat de politicieni, pentru că nu au nici o idee despre cum ar trebui gestionat, procesul amorsat de dizolvarea paşnică a URSS şi destrămarea prin violenţă a fostei Iugoslavii produce astăzi consecinţe la scară continentală care depăşesc, prin amploare, orice alte evoluţii politice, sociale sau economice.

Acum, a venit rîndul Marii Britanii. Peste exact o săptămînă, o parte dintre cetăţenii Regatului Unit vor putea să răspundă, prin da sau nu, la întrebarea: "Ar trebui să devină Scoţia un stat independent?" Care cetăţeni? Scoţienii, desigur! Şi, cum ştim dacă cineva este scoţian? Nu după kilt şi nici după abilitatea de a cînta la cimpoi, ci după domiciliul la care persoana este înregistrată. "Scoţian" poate fi oricare cetăţean al Regatului Unit, al Commonwealth-ului, al Republicii Irlanda sau al oricărui alt stat din UE, dacă are un permis valid de şedere în UK şi domiciliul în Scoţia!!! Spre deosebire de alţi alegători, "scoţienii" au drept de vot, la acest referendum, de la 16 ani! Rareori prezenţa la vot, în ultimele decenii, a trecut de 30%, motiv pentru care un alt "referendum pentru independenţă", cîştigat cu 51,6% în 1979, nu a fost validat - pragul impus pentru prezenţa la vot a fost atunci de 40%. Acum, nu mai există prag de validare! Cu toate acestea, balanţa dintre NU şi DA stă în echilibru; după ultimele sondaje, cei care ar vota NU par să fi recîştigat un fragil avantaj. Care este miza votului?

Aparenţa ar vrea să credem că este una singură: ieşirea Scoţiei din uniunea cu Anglia, care a creat, la 1707, Marea Britanie. În realitate, există mize diferite, pentru politicieni şi alegători, pentru diferite categorii sociale, din Scoţia, respectiv din Anglia.

Majoritatea cu care Partidul Naţionalist din Scoţia domină parlamentul local s-a construit pe o nemulţumire istorică, acutizată în diferite perioade electorale: subreprezentarea Scoţiei în Parlamentul de la Westminster. O subreprezentare nu atît numerică, cît a temelor şi a soluţiilor politice care interesează Scoţia şi pe locuitorii ei. În subteran este, desigur şi frustrarea creată de mecanismele care permit reproducerea unei clase politice care provine majoritar din straturile Angliei şi prea puţin din cele scoţiene. Nu-i mai puţin adevărat că dezbaterea publică şi electorală este mult mai mult dominată în Scoţia de teme şi probleme sociale, în timp ce în Parlamentul de la Londra domină temele de politică internaţională, iar dintre cele interne, cele legate de mecanismele fiscale şi financiare. Exemplul cel mai elocvent, introducerea sistemului de taxare "poll tax" de către guvernul Thatcher, în 1989, care a generat valuri de proteste publice şi a trebuit să fie înlocuit în 1993 datorită componentei de "injustiţie socială", pe care scoţienii au acuzat-o masiv şi vehement. Diferenţa de perspectivă politică se reflectă şi în rezultatele alegerilor generale, unde "scoţienii" votează masiv partidul laburist. În actualul Parlament, de la Westminster, un singur loc a putut fi cîştigat de conservatorii în toate circumscripţiile din Scoţia! Desigur, pentru politicienii de la Londra, "pierderea" Scoţiei ar fi un certificat de faliment în toată regula. Nu doar actualul guvern Cameron ar avea de suferit, ci întregul tablou al politicii de pe malurile Tamisei. Miza economică este şi ea definitorie pentru actualul scrutin. Bursa de la Londra va avea cu siguranţă de pierdut, structural, nu doar conjunctural. Deşi în mai mică măsură decît în 1979, tema împărţirii veniturilor din exploatarea resurselor de petrol şi gaze din zonele marine adiacente coastelor scoţiene reprezintă o miză. Visul unei Scoţii care să îmbrăţişeze "soluţia norvegiană" este însă departe de realitate şi majoritatea scoţienilor înţeleg astăzi acest lucru, mult mai bine decît acum trei decenii. De aceea, a doua mare miză economică şi socială este apartenenţa la Uniunea Europeană. Programele UE susţin într-o măsură atît de mare "linia minimală de plutire" a veniturilor din Scoţia, încît pierderea acestor beneficii ar echivala, fără exagerare, cu o catastrofă socială. Exact ca şi în 1979, Bruxelles-ul a fost întrebat care va fi statutul, în raport cu UE, al noului stat independent Scoţia. Răspunsul atunci, ca şi acum, a fost: Scoţia nu va fi de drept şi automat membru al UE. Ea va avea de parcurs un traseu de aderare, care urmează să fie stabilit. Acest răspuns atîrnă cel mai greu în balanţa celor care susţin şi îndeamnă alegătorii la votul negativ, de respingere a independenţei. Interesele politicii şi cele ale alegătorilor se despart în acest punct, radical.

Să ne încumetăm la un pronostic? De ce, nu! Scoţia va rămîne parte a Marii Britanii şi a Regatului Unit şi va cîştiga de pe urma acestei sperieturi pe care le-a tras-o politicienilor englezi cîteva beneficii semnificative în materie de independenţă locală şi redefinire a puterilor de reglementare între Parlamentul de la Westminster şi cel de la Holyrood. Marea Britanie ar putea fi, după acest episod, mai aproape de modelul federal, decît cel al unei uniuni.