Dascălii libertăţii

Eşecul instalării depline a societăţii româneşti în standardele şi mecanismele modernităţii reprezintă subiectul de maturitate al reflexiei intelectuale, la noi, fie că este vorba despre Eminescu, Zeletin, Noica sau mai recent, dacă doriţi, Djuvara sau Boia. Există, desigur, şi un club al optimiştilor, completat la fiecare generaţie, care a cultivat speranţa că, deşi nu am reuşit, pînă la momentul dat, ceva poate fi făcut pentru a duce lucrurile la capăt. Industrializarea şi urbanizarea forţată, destructurarea şi distrugerea de către stat a rădăcinilor rural-agricole ale societăţii româneşti, inclusiv a moştenirii sale culturale, puse la cale şi realizate în perioada comunismului din România; soluţia de principiu a aşezării la remorcă (wagoning), preluarea prin modă şi imitare, adesea superficială, a soluţiilor şi comportamentele tipice ale elitelor occidentale, în perioada interbelică, aplicarea unor şubrede reţete prefabricate pentru a ne vindeca de moştenirea comunistă, trecînd peste cea mai mare parte a consecinţelor dezastruoase pentru capacitatea noastră socială de dezvoltare, ca şi cînd altcineva ar suporta costurile, după 1989, iată schiţa unui destin care acum, poate mai aspru decît altă dată, va soma alte cîteva generaţii să achite nota de plată a unui destin de periferie, în care am fost şi rămînem împotmoliţi. Din altă perspectivă, ratarea modernităţii este un fenomen care nu ni se întîmplă numai nouă. Societăţile care au inventat acest straniu model de existenţă colectivă aruncă astăzi peste bord părţile cele mai preţioase ale moştenirii pe care au creat-o, în ultimele două secole şi jumătate, în speranţa că, în felul acesta, vor fi ceva mai bine adaptate pentru viitor. Un viitor perceput prin şi dominat de incertitidinile, pericolele şi ameninţările pe care le conţine, mult mai mult decît prin prisma promisiunilor de soluţionare a problemelor cu care ne confruntăm la acest punct de inflexiune la civilizaţii mediteraneano-atlantice. Iar dintre toate, "Libertatea", ca valoare constitutiv-pivotală a edificiului modernităţii, este prima sacrificată pe altarul închinat acestui zeu mult mai mult temut, decît iubit, numit viitor.

Semnificativ şi trist, în nici una dintre analizele clasice sau mai noi ale problemei ratării modernităţii la români, nu apare ideea că una dintre sursele inadecvării structurale şi în cele din urmă a ratării ar putea fi poziţionarea şi rezolvarea problemei Libertăţii! Nici măcar tangent!!! Dominate de agenda întîrzierii sau desincronizării tehnologice, economice, instituţionale sau de mentalitate, analizele, oricît de riguroase nu acordă nici un fel de importanţă temei Libertăţii şi relaţiilor stabilite în societatea românească dintre Om-Cetăţean şi Stat, din această perspectivă.

Cine nu are clasici, ar trebui să-i citească, pe-ai altora! Tema Libertăţii ca fundament al oricărei societăţi în care statul şi autoritatea statală intervin ca instrument-regulator apare în forma ei radicală la 1689, "Al doilea tratat despre guvernare" al lui John Locke. Spun radicală fără nici o reţinere. Este impresionant, astăzi, peste mai bine de patru secole, să constaţi că cel puţin oamenii învăţaţi şi luminaţi ai acelei epoci gîndeau şi fixau standarde ale Libertăţii, la care noi astăzi nici măcar nu mai visăm, darămite să avem grijă să le promovăm şi respectăm. Spre deosebire de noi, astăzi, Locke aşează Libertatea ca element constitutiv (natural) al condiţiei umane! Radical, fără nici un fel de paranteze sau bavuri! "Pentru a înţelege Puterea politică, dreptul, şi să le derivăm din originile lor, trebuie să considerăm în ce stare se află toţi oamenii în mod natural şi anume în starea de perfectă libertate capabili să îşi organizeze acţiunile, să dispună de proprietatea şi de persoana lor, după cum cred că este potrivit, în respect faţă de Legile Naturii, fără să fie ţinuţi să ceară permisiunea de a pleca (dintr-un loc într-altul) şi fără să depindă de voinţa oricărui alt om". Dacă guvernările statelor de astăzi ar fi toate organizate cu respectarea acestui principiu, am trăi, fără doar şi poate, o cu totul altă istorie. Una mult mai umană şi mai plină de promisiuni, în loc de spaime, temeri sau coşmaruri. Una în care Om şi oameni nu ar mai fi două categorii care au ajuns, practic, să nu mai aibă nimic de a face una cu cealaltă! Consecinţa pe care o trage Locke din premisa lui este esenţială pentru înţelegerea deraierilor masive ale modernităţii în spaţiul politicii, cu precădere al "Puterii politice". În construcţia lui Locke, aceasta se reduce, simplu, la doar două atribute: Dreptul de a face legi care conţin pedeapsa cu moartea şi pe cale de consecinţă toate celelalte penalităţi mai puţin severe, necesare pentru a reglementa şi a prezerva Proprietatea, respectiv de a folosi forţa comunităţii pentru a pune în exerciţiu aceste legi şi pentru a apăra bunurile comunităţii de daunele pe care le-ar putea provoca cineva din afara ei, "şi toate acestea numai pentru binele public"! Radicalitatea ideilor care ar trebui să rămînă întemeietoare pentru guvernările modernităţii, pînă astăzi, cuprinde, între altele, refuzul de a acorda, de a recunoaşte, puterii politice atributul şi libertatea de a face război! Ele nu sunt acceptabile în ordinea Legilor Naturale care trebuie să guverneze organizarea socială şi atributele autorităţii statale. Faceţi, vă rog, un mic exerciţiu de imaginaţie şi construiţi un film al istoriei de la 1700 pînă astăzi, din care războiul între state-naţiuni ar fi lipsit cu desăvîrşire, iar toate problemele de competiţie, concurenţă sau încălcare a normelor de comportament internaţional ar fi fost reglate prin normele la care face referire Locke sub formula Legilor Naturale!

Nu o să mă întreb, acum, retoric, cine şi cînd mai stă aplecat, astăzi, la noi, ori aiurea, peste gîndurile lui Locke despre Libertate şi guvernare. Are, însă, deplin rost să mă întreb cine sunt astăzi dascălii Libertăţii pentru generaţiile care se ridică la maturitate socială. O parte, să spunem o treime, din atît de luminoasa povară revine părinţilor responsabili de fundamentele educaţiei sociale a copiilor lor, o altă parte, şcolii, iar ultima treime instituţiilor care operează în spaţiul politic.

Priviţi în jur şi veţi înţelege. Educaţia părinţilor, a şcolii şi a instituţiilor politice din România de astăzi pendulează, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, între autoritarism saturat, adesea în forme extreme, şi confuzia dintre "libertăţile" acordate ori pe care şi le ia cu de la sine putere propriul copil ori cetăţeanul, şi Libertate, concept constitutiv de identitate, structură şi istorie socială.