De ce crede Putin în victoria lui finală

Nu lipsit de emfază, Putin spune lumii că lucrurile serioase nu au început, încă, în Ucraina. Poţi presupune că îşi susţine cu aplomb propria propagandă, pe care îi place să o guste, nu doar cu linguriţa, ci cu polonicul şi în care, în plus, îi place să creadă. Poţi presupune, însă, faptul că dincolo de propagandă, această credinţă este autentică şi are în spate ceva temeiuri. Care ar putea fi ele?

Desigur, componenta psiho-patologică poate fi determinantă. Cînd oamenii politici se îmbolnăvesc, se hiper-intoxică cu puterea, puterea de a decide pentru vieţile a milioane de "supuşi" şi "cobai", ei dezvoltă un tablou simptomatic "standard". Poţi găsi şi identifica aceleaşi manifestări de la Cezar la Constantin cel Mare şi de la Napoleon pînă la Stalin, Hitler sau Mao. Mari sau mici, oamenii politici bolnavi iremediabil de putere cred sincer şi profund în misiunea "mesianică" pentru care au fost aleşi de "destin", aceea de a produce schimbări radicale şi definitive în lume. Înainte de invadarea Poloniei şi declanşarea celui de al doilea mare măcel mondial din secolul XX, Hitler încearca disperat să convingă conducerea superioară a armatei sale să plece la război. Ei, militarii de la comandă, nu credeau nici în viabilitatea soluţiei bazată pe război, nici într-o posibilă şi uşoară victorie împotriva Poloniei, întrevăzînd în schimb cu uşurinţă naşterea iremediabilă a unei coaliţii a marilor puteri împotriva Germaniei. Cu excepţia URSS, desigur, care la acea oră semnase deja Pactul cu Diavolul.

Dincolo de alte argumente aduse de Fuhrer în celebrul său discurs, ultimul pe listă, tocmai pentru că e considerat decisiv, este unul cel puţin ciudat: Situaţia favorabilă nu poate fi ratată, spune Hitler, pentru că este unică în istorie, iar Germania nu va mai avea niciodată un lider ca mine, atît de iubit de popor şi gata să sacrifice totul pentru victorie! Asemănător, Putin este marcat de credinţa misiunii de a face din nou Rusia Mare, vorba lui Trump. Adică nu mare, ci foarte, foarte mare, mai mare decît America şi Europa la un loc, în orice caz. În acest stadiu al bolii, liderii politici se cred infailibili, de neatins, invulnerabili, destinaţi mariajului întru istorie cu victoria absolută şi de neînlăturat a cauzei cu care s-au identificat. În mintea lor, poporul trebuie, este dator să facă orice sacrificii pentru a duce misiunea liderului său la bun sfîrşit, iar, dacă nu duce sacrificiile pînă la capăt, atunci nu merită să existe. Hitler, ca şi Stalin, au spus-o explicit, între alţii. A spus-o şi Ceauşescu, chiar dar el se prenumeră nu la rechini, ci la plevuşcă. În aceste condiţii, oricare ar fi fost parcursul politic prin care au ajuns la putere, un singur regim de guvernare mai este acceptabil şi de dorit, din punctul lor de vedere: dictatura personală. În structura unui asemenea sindrom, desigur, credinţa lui Putin în victoria sa finală în războiul dus împotriva Occidentului pe teritoriul Ucrainei apare ca "normală". Nu avea cum să fie altfel.

Dar, dincolo de componenta psiho-patologică? Există elemente de structură care pot susţine credinţa lui Putin în victoria sa finală? Unele dintre aceste elemente pot fi legate de impactul evenimentelor de pe "frontul economic" asupra dinamicii generale a războiului. Ofensiva, de altfel susţinută serios, a fost declanşată de SUA şi aliaţii săi europeni. Scopul? În pasul unu, să marcheze un mesaj clar şi apăsat, acela că acţiunile militare ale Rusiei în Ucraina sunt inacceptabile şi vor avea costuri ridicate în relaţiile Rusiei cu Occidentul. Pasul doi, să genereze complicaţii economico-sociale care ar putea, simultan sau secvenţial, pe de o parte, să reducă sprijinul politic al regimului putinian în Rusia, iar, pe de altă parte, resursele economice disponibile pentru efortul de război. Ofensiva occidentală a fost întîmpinată, chiar dacă cu o oarecare întîrziere, de contra-ofensiva masivă a Rusiei. Bazată, esenţialmente, pe reducerea sau tăierea legăturii energetice ombilicale dintre Rusia şi Europa, pe manipularea, inclusiv prin distrugere, a resurselor sau a accesului la resursele alimentare provenite din Ucraina, pe blocarea circulaţiei monetare bazate pe euro şi dolar, pe crearea de evenimente disruptive în lanţurile de aprovizionare şi mai larg în comerţul internaţional de care Statele Unite şi Europa occidentală depind. Consecinţele nu sunt nici simplu şi nici uşor de gestionat. Iar soluţii viabile "la cheie" nu există. Toată lumea, inclusiv Germania, nu mai vorbeşte despre situaţii de urgenţă, ci de calamitate. Impactul social şi politic în spaţiul democraţiilor occidentale, previzibil deja, este major şi de termen lung.

În plan militar, credinţa lui Putin în victoria sa are ca element de susţinere decalajul în timp, material şi uman dintre efortul militar aplicat punctual pe front de forţele ruseşti şi elementele de sprijin care vin din occident pentru armata ucraineană. Decalajul permite crearea şi menţinerea unei superiorităţi locale, marcarea succeselor pe teren şi transformarea lor ulterioară în trofee politice sau, eventual, elemente de negociere pentru finalul conflictului.

În sfîrşit, dacă acest război total urmează să se decidă prin slăbirea constantă a adeversarului, pînă cînd resursele sale, atît cele economice, cît şi cele politice, eventual chiar cele militare ajung să se epuizeze, atunci Putin este convins că el şi regimul său pot supravieţui mult peste timpul critic pe care îl au la dispoziţie democraţiile occidentale pentru a face faţă complexului de consecinţe create de război. Democraţiile sunt fragile, iar, dacă Rusia prelungeşte suficient de mult timp sancţiunile, atunci este posibil ca Occidentul să piardă competiţia de rezilienţă cu dictatura.