Deficitul bugetar încaieră economiştii

Un nou episod al confruntării dintre economişti, cu privire la impactul deficitelor bugetare asupra creşterii economice, s-a consumat săptămâna trecută.

Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff, profesori în cadrul Universităţii Harvard, au răspuns unor critici aduse lucrării lor "Creşterea în condiţii de deficit (Growth in a time of debt)", publicată în urmă cu trei ani.

Concluziile acesteia, că un nivel al datoriei publice care depăşeşte 90% din PIB este dăunător pentru creşterea economică, în special dacă se menţine pentru o perioadă îndelungată, au fost invocate adesea în dezbaterile cu privire la cheltuielile publice, care au devenit tot mai aprinse în Statele Unite, în ultimele luni.

Kenneth Rogoff, însuşi, scria, în Financial Times (FT), la sfârşitul lunii ianuarie, că datoria publică tot mai mare a SUA ar trebui să reprezinte un motiv de îngrijorare pentru întreaga planetă.

Domnia sa arăta că productivitatea în domeniul serviciilor publice americane a crescut foarte puţin, comparativ cu multe dintre sectoarele economiei, şi enumera mai multe aspecte care provoacă neînţelegeri la nivelul societăţii, respectiv cheltuielile militare, furnizarea de servicii de interes public de către sectorul de stat sau de către cel privat, îmbunătăţirea infrascturii, politica de imigraţie sau oferirea de asistenţă medicală.

"Ideea că ar trebui să ignorăm toate aceste probleme şi să aplicăm stimulente în stil Keynesian este periculoasă", afirma Kenneth Rogoff, la începutul anului. "Contează mult cum guvernul taxează economia şi cum cheltuie fondurile disponibile, nu doar cât. Nivelul datoriei SUA reprezintă o constrângere. Un număr tot mai mare de studii empirice (...) sugerează că Statele Unite au atins, deja, un nivel al datoriei care a fost asociat cu o creştere mai lentă în economii avansate. Faptul că, în prezent, rata dobânzii este la un nivel scăzut nu înseamnă neapărat că SUA reprezintă o excepţie de la această regulă - aruncaţi o privire la ratele stagnante ale Japoniei (...). O datorie mare reprezintă o problemă tocmai pentru reduce capacitatea unei ţări de a face faţă unor şocuri viitoare", scria economistul, care mai arăta că mulţi americani se tem că ţara lor nu va reuşi, de această dată, să găsească drumul către sustenabilitatea fiscală.

Aproape trei luni mai târziu, trei profesori din cadrul Universităţii din Massachusetts, Thomas Herndon, Michael Ash şi Robert Pollin, au prezentat o analiză potrivit căreia lucrarea lui Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff prezintă o eroare de codificare în Excel, utilizează date în mod selectiv şi oferă ponderi "ciudate" unor episoade, ceea ce afectează rezultatul final, respectiv face ca diferenţa dintre creşterea economică în condiţiile unui deficit bugetar de peste 90% din PIB şi cea în contextul unui deficit situat sub acest nivel să pară mai mare decât este în realitate.

Economiştii de la Harvard recunosc, într-un răspuns publicat de FT pe 17 aprilie, eroarea cu privire la codificare, însă contestă celelalte două acuzaţii, precum şi afirmaţiile cu privire la influenţarea rezultatului final. Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff arată că şi cei trei profesori ai Universităţii din Massachusetts au ajuns la concluzia că ratele de creştere obţinute atunci când deficitul public se afla la niveluri ridicate reprezenta puţin peste 50% din cele realizate la nivelurile cele mai reduse ale acestuia.

Autorii amintesc că nu este pentru prima dată când se consideră că lucrările lor susţin anumite orientări politice. Domniile lor precizează că, dacă, în prezent, sunt acuzaţi că influenţează rezultatele pentru a susţine ideea de austeritate, în urmă cu câteva luni, criticii au opinat că, printr-o analiză recent publicată, oferă explicaţii pentru situaţia economică dificilă cu care administraţia Obama s-a confruntat, de la instalare şi până în prezent.

Într-un editorial apărut tot în FT, câteva ore mai târziu, Robert Pollin şi Michael Ash argumentează în favoarea rezultatelor cercetării pe care au realizat-o împreună cu Thomas Herndon, precizând că nu sugerează că guvernelor nu ar trebui să li se permită să împrumute şi să cheltuie sume oricât de mari doresc, ci că permiterea creşterii, în mod responsabil, a deficitului bugetar reprezintă cel mai eficient mod de a combate nivelul ridicat al şomajului, generat de recesiunea severă. "Analiza recentă realizată de profesorii Reinhart şi Rogoff, alături de toate celelalte argumente pe care le înaintează susţinătorii austerităţii, nu contrazice cu nimic acest aspect fundamentul", îşi încheie cei doi expunerea.

• Keynesism versus şcoala austriacă

Recentul schimb de replici se încadrează în rândul dezbaterilor politico-economice care au loc între susţinătorii creşterii investiţiilor publice şi cei ai reducerii deficitului bugetar. Primii subscriu ideilor economice de tip keynesist, în timp ce cei din urmă sunt adepţii şcolii austriece. Keynesismul, al cărui nume provine de la cel al economistului britanic John Maynard Keynes, propune utilizarea de stimulente fiscale pentru a genera creştere economică, având în vedere că sectorul privat nu reuşeşte, uneori, să producă cele mai eficiente rezultate la nivel macroeconomic.

În schimb, teoria austriacă a ciclurilor economice, elaborată de Ludwig von Mises şi Friedrich Hayek, susţine că tocmai intervenţia statului în economie este cea care duce la apariţia crizelor economice, ca urmare a practicării, de către băncile centrale, a unor rate ale dobânzii artificial de scăzute. "Banii ieftini" pe care băncile comerciale îi oferă apoi, prin mecanismul rezervelor fracţionare, duce la creşterea nesustenabilă a masei monetare şi determină actorii privaţi să ia decizii greşite de investiţii. Crizele au loc, în opinia adepţilor acestei gândiri, atunci când se atinge punctul în care crearea de bani nu mai poate fi susţinută, iar recesiunile reprezintă corecţii necesare pentru realocarea resurselor într-un mod mai eficient.

Unul dintre cei mai cunoscuţi dintre susţinătorii actuali ai teoriilor keynesiste este Paul Krugman, laureat cu premiul Nobel pentru economie în anul 2008. Domnia sa a publicat, la finele lunii trecute, în The New York Times, două editoriale care au stârnit reacţii puternice în rândul adepţilor reducerii cheltuielilor guvernamentale. Primul dintre acestea, apărut pe data de 24 martie, în contextul restricţionării ieşirilor de capital din Cipru, argumenta în favoarea impunerii de limite asupra mişcărilor de capital. Paul Krugman susţinea, în respectivul material, că liberalizarea acestora a dus la izbucnirea crizelor economice, din cauză că permite intrarea şi ieşirea bruscă dintr-o ţară a investitorilor. "Adevărul, oricât de dificil ar fi pentru ideologi să îl accepte, este că mişcarea nerestricţionată a capitalului pare din ce în ce mai mult a fi un experiment eşuat", scrie domnia sa.

Între evenimentele despre care economistul consideră că au fost provocate de lipsa unui control asupra capitalului se numără şi criza imobiliară din urmă cu câţiva ani din SUA.

În cel de-al doilea articol, publicat patru zile mai târziu, Paul Krugman încearcă să demonstreze că o datorie publică mare nu are efecte dăunătoare asupra economiei. "Reprezintă, în esenţă, bani pe care ni-i datorăm nouă înşine", afirmă domnia sa. Deficitele ar avea consecinţe negative asupra economiei americane în cazul în care ar duce la creşterea deficitelor comerciale, a împrumuturilor din surse externe sau la reducerea investiţiilor, însă aceste lucruri nu s-au întâmplat, afirmă economis-tul. Domnia sa susţine creşterea investiţiilor publice în infrastructură şi educaţie, pentru a nu lăsa o moştenire împovorătoare generaţiilor viitoare.

Burt A. Abrams, profesor de economie în cadrul Universităţii din Delaware şi director al portalului "MyCosGov.org", contrazice afirmaţiile din acest din urmă articol, explicând că deţinătorii obligaţiunilor guvernamentale şi plătitorii de taxe, cei care, indirect, achită sumele datorate primilor, nu sunt, neapărat, aceleaşi persoane. De asemenea, domnia sa arată că deficitul comercial al Statelor Unite, aferent perioadei 1992-2001 reprezintă aproximativ o treime din cel realizat în ultimii 12 ani, în condiţiile în care şi deficitele bugetare din prima perioadă au fost semnificativ mai mici decât cele din cea de a doua.

Este probabil ca dezbaterile ştiinţifice şi ideologice cu privire la impactul deficitelor bugetare ridicate asupra economiilor să continue, în condiţiile în care datoriile publice ale ţărilor dezvoltate continuă să crească, asemeni numărului celor care se întreabă cât timp vor mai putea fi acestea susţinute.