Doar zgomot!

Ca după fiecare exerciţiu electoral încheiat, partidele par să interpreteze o partitură deja clasică: tocata în re(gistru) minor pentru preşedinte şi orchestra sa de trompete şi tromboane.

În funcţie de virtuozitatea interpretării în cel puţin unul dintre cazuri s-ar putea să urmeze şi o fugă.

Dar spectacolul, tocmai pentru că pare să se repete chiar şi atunci când partitura e diferită, lasă publicul indiferent.

De aceea, oricât de măiastre vor fi interpretările, doar instrumentiştii şi publicul avizat le putea urmări.

Pentru restul lumii va fi doar zgomot.

Mai mult decât în cazul celorlalte partide, în special a PSD-ului, în PD-L "baronii" au ieşit întăriţi din lungul şir al scrutinelor electorale din ultimii trei ani.

Mai mult ca la PSD, aceştia îşi pot revendica victoria finală, şi, cel puţin mediatic, şi faptul că toate celelalte competiţii, chiar dacă de fiecare dată la limită, i-au favorizat.

Ori, atacurile verbale împotriva "aiatolacilor" pe care grupurile nou venite în partid - fie dinspre PLD, fie dinspre Cotroceni - le-au încercat tactic nu pot, fără sprijinul unor organizaţii locale puternice, să modifice în vreun fel arhitectura puterii din PDL.

Însă, dacă după aceste exerciţii formale de opoziţie, şi cu ajutorul mass-media, vor putea ocupa poziţii cât de cât influente la viitorul congres al PDL, şi-ar putea asigura posibilitatea de a ataca cu mult mai multe şanse conducerea partidului în cazul unui eventual eşec al actualei guvernări.

Atunci, un atac împotriva poziţiilor de putere deţinute de liderii istorici, proveniţi din vechiul PD, ar putea avea mult mai multe sorţi de izbândă.

Până la o schimbare de ritm şi de calibru, corul opoziţiei de partid este acoperit de alămurile care ţin isonul interpreţilor consacraţi.

Din raţiuni de politică internă, dar şi externă, PDL, care trebuia să iasă din izolarea politică în care se înfundase la sfârşitul anului 2009, s-a asociat cu formaţiunea care, cel puţin formal şi doctrinar, îi era cea mai apropiată dintre adversarii săi parlamentari: UDMR. Dar UDMR, chiar dacă după 1996 încoace s-a dovedit un pilon al democraţiei consociative în România, nu poate asigura singur stabilitatea politică.

Şi nici grupul cu geometrie virabilă al independenţilor nu îi poate da mai multă forţă. În fond, în caz de eşec, UDMR se poate oricând retrage fără prea multe pierderi câtă vreme a ocupat ministere mai puţin expuse consecinţelor directe ale crizei. De aceea, PDL nu poate fi indiferent la ceea ce se întâmplă în PSD şi PNL.

Deşi este supus unei triple presi-uni, atât din afara organizaţiei, dins-pre PDL, dar şi dinspre opinia publică, cât şi din interior, dinspre grupările dizidente care par să se fi multiplicat, chiar dacă nu au o influenţă organizatorică mare, PSD nu este uşor de schimbat. Căci, dincolo de ariile unor primadone, ceea ce contează în PSD e interesul şi alianţele stabilite între clanurile interne.

De aceea, încercarea de a compara actuala stare de fapt cu situaţia din 2005 nu este potrivită. Astăzi, puterea "baronilor" - întărită sub preşedinţia lui Geoană, mai ales după ce în 2008 acesta a susţinut şi a reuşit să impună împotriva tuturor alegerea directă a preşedinţilor consiliilor judeţene - nu lasă un spaţiu prea larg de mişcare celor ce nu se aliniază.

Poate şi din această cauză tendinţele centrifuge ar putea, mai ales dacă nici congresul nu va rezolva starea conflictuală, să împuţineze rândurile partidului.

PNL ar fi avut ocazia interpretării unei partituri surprinzătoare. Căci acest partid, spre deosebire de celelalte două, a depăşit de mult criza de succesiune la liderul fondator şi ar putea profita de avantajul organizaţional pentru a propune direcţii strategice de acţiune. Dar şi în PNL "baronii" nu sunt dispuşi să inoveze dacă asta înseamnă pierderea puterii.

În fond, problema PNL, ca şi a celorlalte partide româneşti este refuzul obstinat al abordărilor strategice. Aşa că în acest moment în România totul se întâmplă de parcă nu ar exista nici criza economică şi socială globală, nici criza de sens internă, iar direcţia de urmat ar fi clară şi simplă.

Şi atunci cum să nu pară toată această interpretare lipsită de originalitate doar zgomot?