Drum periculos

Şi a fost 19 aprilie. Şi au fost 322. Dincolo de vot, dincolo de referendum, dincolo de context, dincolo de lupta pentru putere şi acces la resurse, ce semnificaţie ascunsă să aibă acest număr repetat obsesiv de două săptămâni? O declaraţie de independenţă a Parlamentului? Faţă de cine? De Preşedinte? Acesta nu avea puteri asupra Legislativului. Faţă de Naţiune? Aceasta se va pronunţa oricum pe 19 mai, iar rezultatul poate pune sub semnul întrebării legitimitatea votului de suspendare, dar şi a unei practici parlamentare. Deci, încotro? Căci deşi aduce a linie RATB, nici măcar un autobuz nu are acest număr. Şi totuşi, după 19 mai, oricare va fi votul, oricare va fi prezenţa la urne, oricare va fi câştigătorul de etapă, o foaie de drum ar fi necesară pentru a ieşi la liman. Un itinerar este obligatoriu, dar ruta ar trebui astfel stabilită încât să ducă la staţia terminus. Foaia de drum nu poate fi impusă autoritar de unii sau de alţii. În funcţie de votul din 19 mai. Parcursul reformelor nu poate privi doar regândirea Constituţiei sau votul uninominal.

Democraţia românească se află în impas. S-a blocat în formalism, dar societatea presează într-o altă direcţie. Pentru mulţi, democraţia nu mai este nici un ideal, nici un obiectiv, ci o abstracţie, dacă nu chiar un aranjament dezavantajos. Efectul pervers al votului celor 322 a fost întărirea antiparlamentarismului popular şi populist, într-o ţară în care democraţia se reduce doar la nivel formal. În vechile state democratice, derivele populiste rămân marginale. Societatea rămâne democratică şi rezistă tentativelor extremiste. Prezenţa la vot la primul tur al alegerilor prezidenţiale franceze şi slaba performanţă electorală a extremelor o dovedeşte. În România, acordul democratic rămâne, încă, fragil. Pentru a depăşi criza e nevoie de un nou pact politic şi social. Ori, actorii politici şi instituţionali nu par capabili să îşi asume această responsabilitate.

Drumul pe care România a fost adusă se dovedeşte periculos. Din fundătura spre care ne îndreptăm nu putem ieşi fără un efort social. Suspendarea preşedintelui nu reuşeşte să rezolve problema, ci să aducă şi mai multă confuzie în societate. Dezbaterea privind conflictul instituţional ocultează criza societală. Aderarea la UE nu asigură prin sine rezolvarea ches­tiunii, dar poate crea condiţii favorabile. Bătălia pentru controlul instituţiilor dovedeşte că nici clanurile locale, nici reţele politico-economice naţionale nu sunt dispuse să accepte schimbarea echilibrelor. În ultimul deceniu şi jumătate, fractura istorică ce diviza societatea românească a căpătat noi dimensiuni. Instituţiile formate la începutul tranziţiei nu au suficientă forţă pentru a putea oferi soluţii. Iar intempestiva afirmare a parlamentarismului după un deceniu şi jumătate de alternanţă a prezidenaţialismului luminat cu guvernamentalis­mul clientelar, oferă un indiciu în privinţa interesului clanurilor partidiste în blocarea procesului de instituţionalizare a statului. Şi tocmai în jurul satului de drept, un subiect atât de arid pentru publicul larg, se duce războiul. Dar societatea nu poate rămâne indiferentă. Dacă până acum ruta nu a fost convenită decât între grupurile dominante, noua configuraţie socială şi economică impune o consultare largă pe care nici referendumul din 19 mai, nici cel privind votul uninominal nu o pot satisface.