Economia, altfel

Într-un editorial anterior am arătat că administrarea treburilor publice este o activitate ce nu presupune, de cele mai multe ori, recursul la o ştiinţă propriu-zisă. Acesta e motivul pentru care o clasă politică "profesională" este, de regulă, inutilă. Ceea ce ne lipseşte, susţineam, este cetăţeanul-politician, nu poli-ticianul-profesionist.

Cum stau însă lucrurile în ce priveşte economia?

Dacă întrebăm publicul, s-ar spune că şi chestiunile economice sunt simple. Fiecare are opinii despre situaţia economică şi despre ce este de făcut. O percepţie la care contribuie din plin mass-media, cu talk-show-uri la care nu ştii dacă să râzi sau să te întinzi după telecomandă.

Din păcate, în ce priveşte procesele economice, acestea sunt departe de a fi simple. Dimpotrivă. Adesea nu sunt doar complexe, ci şi contra-intuitive. Altfel spus, sunt astfel organizate încât o minte normală riscă să tragă concluzii perfect eronate.

Iată câteva exemple ale acestui caracter contra-intuitiv. Când preţurile cresc, consumul scade. E un principiu solid al oricărui raţionament economic. În fapt, lucrurile sunt mai complicate. Luaţi exemplul unui tip de bunuri numite "bunuri Giffin" (numele vine de la un economist scoţian de la începutul secolului XX). Acesta a descoperit că, în anumite situaţii, creşterea de preţ poate duce la creşterea consumului. De ce? Pentru că preţurile sunt legate unele de altele. Să zicem că noi, în această ţară, mâncăm de regulă legume cu carne. Dacă creşte preţul la legume, vom cumpăra mai puţină carne. Şi mai multe legume, pentru a compensa scăderea prezenţei cărnii în dietă.

Vi se pare că vorbesc despre un fenomen improbabil? Atunci priviţi către altă clasă de bunuri numite "bunuri Veblen" (numele vine de la un sociolog american, tot de la începutului secolului XX). Acestea sunt tot bu-nuri al căror consum depinde direct de preţul mare. Sunt bunuri de prestigiu, precum automobilele de lux ori "vuitoanele". Un preţ scăzut le-ar face, pentru o anumită specie de cumpărători, efectiv indezirabile. Precum în acea istorie din veacul al XVIII-lea, când un filozof de salon îi relatează gazdei sale aristocrate despre descoperirea unei noi şi minunate maşini care împleteşte dantela mult mai repede decât o pot face, de mână, dantelăresele. Reacţia doamnei este, spre surprinderea filozofului, negativă: "Şi dumneata cine îţi închipui că va mai purta zdrenţele acestea?".

Observaţi că am invocat doar exemple din domeniul teoriei bunurilor. Nu am intrat în chestiuni mai complicate, cum ar fi teoria pieţelor sau a ciclurilor economice. Am luat un bun material, dintre cele pe care le cumpărăm sau le dorim în fiecare zi. Şi vedem că nici în această privinţă intuiţia nu este de ajuns.

Uneori nici cunoaşterea directă. Iată cazul altui gen de bunuri numite "bunuri de încredere". E vorba de bunuri a căror valoare de folosinţă nu poate fi decelată cu precizie de consumator nici măcar după cumpărarea sau utilizarea lor. Exemplu tipic: vitaminele de pe raft de la supermarket. Le cumpărăm, le înghiţim. Cât de folositoare sunt ele cu adevărat ne poate spune doar lectura unui raport medical. Adesea nici măcar subiectiv nu putem spune, noi înşine, că pastilele acelea fac o diferenţă.

Am dat trei exemple, simple. Acum luaţi trei bunuri: o plasă de cartofi, un pahar de coniac şi o cutie de "poli-vitamine". Haideţi să vedem dacă reuşim să înţelegem, corect, cum se formează preţurile aces-tora şi cum evoluează ele.

Nu prea putem, aşa este?... Atunci de ce vorbim cu atâta siguranţă despre "economia naţională"?

Economia este o ştiinţă formidabil de complexă pentru că procesele economice sunt complexe. Idei de genul "lucrurile sunt simple", "oricine poate să vadă adevărul", etc., sunt, de regulă, deplasate. Nu facem altceva decât să ne drogăm cu jargon pseudo-economic.

Şi atunci cine să ne spună ceva cu sens? Şi cine să guverneze economia?

Încep cu a doua întrebare. Nimeni. Adică nimeni anume. Guvernanţii, desigur, au pârghii economice. Pe care uneori trebuie să le folosească. Dar economia unei societăţi libere nu este o "economie de comandă", ca în stalinism. Conducerea sa "de la Centru" nu ar face decât să răspândească dezordinea şi ineficienţa. Piaţa liberă e un mecanism de conducere mult mai subtil şi mai complex decât îşi imaginează publicul şi guvernanţii, deopotrivă.

Prima întrebare are un răspuns simplu: specialiştii. Asta dacă tot dorim să ştim exact ce se întâmplă. Dar adevărata problemă este: chiar asta dorim?

Realitatea este că majoritatea aşteptăm răspunsuri simple, elementare. Dar asta ne scoate din sfera analizei raţionale şi ne duce direct în domeniul consumului vulgar. Sunt pline rafturile librăriilor, spre exemplu, de "metafizică" New-Age sau de "psihologie aplicată", publicaţii pe care specialiştii nu le-ar folosi nici ca să aprindă focul în sobă. La fel, dorinţa de explicaţii economice "de consum", cu coperţi colorate de partid, creează o piaţă. Pe care unii câştigă, dar cei mai mulţi pierd.