Economia sănătăţii este necesară pentru sănătatea economiei

În perioada 2000-2009, fondurile alocate sistemului public sanitar au crescut de la 1,5 la 4,3 miliarde euro, în timp ce nemulţumirea oamenilor faţă de acest sistem este tot mai mare. Cauzele sunt multiple.

Pe de o parte, cheltuielile pentru sănătate, din sectorul public şi din cel privat, ca procent din produsul intern brut, se situează la cel mai de jos nivel din regiune - România 4,7%, Bulgaria 7,3%, Ungaria 7,4%, Polonia 6,4%, Cehia 6,8% (date pentru anul 2007, Banca Mondială).

Pe de altă parte, fundamentele economice ale sistemului public sanitar din România sunt alterate, astfel încât orice reforme făcute în cadrul sistemului existent, inclusiv majorarea cheltuielilor pentru sănătate, pot aduce unele îmbunătăţiri, dar nu vor rezolva problema de fond a acestuia: sistemul public sanitar este neviabil economic şi, în consecinţă, performanţa sa va fi continuu sub-standard. Prin sistemul public sanitar înţelegem atât sistemul care oferă îngrijirea medicală, cât şi sistemul de asigurare de sănătate.

Cerinţele de resurse sporite ale sis­temului sanitar vor deveni tot mai mari, întrucât acest sistem se află sub presiunea crescândă a acţiunii a trei forţe: îmbătrânirea populaţiei, iar cheltuielile cu sănătatea pentru o persoană în vârstă sunt în medie de circa 5-10 ori mai mari decât cele pentru o persoa­nă tânără; progresul tehnologiilor medicale - echipamente, medicamente şi terapii - care necesită investiţii sporite în cercetare-dezvoltare, cu perspectiva profitului pe măsura efortului făcut; aşteptările justificate ale populaţiei, care consideră accesul la îngrijirea medicală adecvată ca un drept fundamental al omului.

Este de subliniat că majoritatea ţărilor trebuie să găsească soluţii pentru ca sistemele sanitare să facă faţă provocărilor determinate de cele trei forţe, indiferent de faptul că o ţară este bogată sau săracă (în anul 2007, SUA au cheltuit pentru sănătate 7285 dolari în medie pe locuitor, iar Etiopia numai 9).

Sistemul public sanitar din Româ­nia este neviabil economic, în principal din următoarele cauze:

Contravine fundamentului economic al oricărei activităţi de asigurare, respectiv: mulţi se asigură pentru un risc, de a se îmbolnăvi şi a avea nevoie de îngrijire medicală, acceptând să plătească o primă de asigurare relativ mică în raport cu veniturile pe care le au, iar puţini la care riscul se produce au acces la îngrijirea medicală de care au nevoie, fără a fi lipsiţi de aceasta, datorită costului mare al actului medical în raport cu capacitatea lor de plată.

În România, avem 18,6 milioane de persoane asigurate la Casa naţională de asigurări de sănătate, dar numai 7,8 milioane de asiguraţi plătesc contribuţiile de asigurări medicale. Restul de 10,8 milioane sunt asiguraţi, dar scutiţi de plata contribuţiilor, fiind elevi, studenţi (4,2 milioane), pensionari cu pensii sub 740 de lei (3,5 milioane) şi alte persoane (3,1 milioane). Financiar, statul poate menţine un asemenea sistem de asigurări în supravieţuire fie încărcând pe cei care contribuie cu o contribuţie mai mare, fie acordând subvenţii sistemului de sănătate din bugetul public (altele decât sumele alocate programelor naţionale de sănătate pentru bolnavii cronici);

- conţine contradicţii interne care distrug echilibrul necesar sistemului. Pentru o persoană activă, mărimea contribuţiilor de aisgurări medicale este de 10,7 puncte procentuale din veniturile realizate. Din momentul în care persoana respectivă se pensionează, aceasta plăteşte numai 5,5 puncte procentuale din venituri drept contribuţie de asigurări medicale, deşi, odată cu vârsta mai mare, cheltuielile cu îngrjirea medicală sunt mult mai mari. Acest dezechilibru ar fi putut fi atenuat prin ponderea mai mare a tinerilor în sistemul de asigurare, dar, după cum se ştie, România are peste 2 milioane de persoane, de regulă tinere, care lucrează în afara ţării, nefiind deci participanţi la sistemul naţional de asigurări medicale;

- nu dispune de un sistem de stimulente capabil să menţină un echilibru pe termen scurt, mediu şi lung între cerinţele de cheltuieli medicale şi resursele care pot fi mobilizate în acest scop, în concordanţă cu evoluţia economiei româneşti. Sistemul public sanitar din România a fost gândit să funcţioneze în afara competiţiei -forţa principală a progresului - şi a profitului care este cea mai puternică motivaţie care disciplinează organizaţiile. Mai mult, apariţia sistemului privat de sănătate în România a condus la multiplicarea confilictelor de interese în sistemul public sanitar, accentuând dezechilibrul între cheltuieli şi resurse. Astfel, producătorii de medicamente "stimulează" medicii să prescrie anumite medicamente, ajungându-se astfel în cazul unor terapii, la o proporţie între medicamentele folosite, aflate sub protecţia patentelor - mai scumpe -, şi cele generice - mai ieftine - pe care nu şi-o permit nici ţările bogate. Nu în puţine cazuri, medicii cu funcţii de conducere din sectorul public sanitar, care lucrează şi în cel privat procedează la selecţia bolnavilor şi direcţionarea acestora către un sector sau altul, în funcţie de posibilităţile de plată, gravitatea şi costul terapiei medicale;

- nu poate urmări stilul de viaţă al fiecăruia dintre cei 18,6 milioane de asiguraţi pentru a promova prin educaţie şi stimulente (prima de asigurare) un stil de viaţă sănătos şi nu agresiv faţă de propria sănătate. De asemenea, acest sistem de asigurare nu este motivat şi nici nu are capacitatea să monitorizeze parcursul medical al unui bolnav, pe întreaga durată a îngrijirii medicale, în spital sau în afara lui, pentru a preveni excesele de cheltuieli (atât de frecvente în sectorul bunurilor publice, unde predomină concepţia că folosirea lor este "gratuită" );

- nu oferă o soluţie pentru persoanele în vârstă de peste 70 de ani, din care, statistic, circa 70% ajung să necesite îngrijire pe termen lung. Pe măsură ce are loc îmbătrânirea populaţiei, rolul familiei ca soluţie la această problemă se reduce, urmând ca statul să asigure îngrijirea tot mai mult;

- nu există o legătură directă între mărimea procentuală a contribuţiilor de asigurări de sănătate, calculate la veniturile persoanelor asigurate, şi costurile serviciilor medicale. În aceste condiţii, echilibrul dintre resurse şi cheltuieli se asigură printr-un mecanism netransparent, inechitabil şi lipsit de responsabilitate faţă de excesele de cheltuieli din sistem, generator de fenomene negative ca, de exemplu, bolnavi care practic nu au acces la îngrijirea medicală de care au nevoie, un raport necorespunzător între veniturile medicilor şi venitul mediu din economie, risipă de resurse, datorii neachitate faţă de furnizorii de servicii medicale şi intervenţii financiare neprogramate, de salvare din bugetul public.

Recent, Uniunea Europeană a reconfirmat şi întărit obligaţia statelor membre de a suporta costul îngrijirii medicale pentru cetăţenii săi care au fost trataţi în alte state membre decât cele de rezidenţă. În condiţiile unui sistem de sănătate neviabil, rezultatul va fi o reducere a resurselor disponibile pentru cetăţenii care vor fi trataţi în ţara lor de rezidenţă.

Pentru ca sistemul public sanitar să devină performant, este necesar ca acesta să fie aşezat pe fundamente economice sănătoase.

În primul rând, sistemul public sanitar trebuie deschis la competiţie, prin:

-liberalizarea deplină a pieţei asigurărilor medicale;

-liberalizarea pieţei ofertanţilor de servicii medicale, inclusiv prin privatizarea unităţilor medicale cu excepţia spitalelor de urgenţă şi a clinicilor universitare din cadrul universităţilor publice.

Oamenii vor încheia contracte de asigurare medicală cu o firmă de asigurări medicale sau cu alta, în funcţie de pachetele de servicii medicale oferite şi de mărimea primelor de asigurare. Persoanele care au nevoie de îngrijire medicală vor alege un ofertant sau altul de servicii medicale, în funcţie de recomandările pe care le primesc şi de încrederea pe care o au în unităţile respective. Firmele de asigurări medicale vor achita contravaloarea serviciilor medicale, în funcţie de condiţiile stabilite prin contractele de asigurare medicală şi în contractele cu unităţile medicale.

În al doilea rând, contribuţiile de asigurări medicale - stabilite în pezent sub formă de cote procentuale din veniturile realizate de persoanele asigurate - se înlocuiesc cu prime de asigurare medicală, în sume absolute. Mărimea primelor de asigurare va fi determinată de către firmele de asigurări medicale pe baza costurilor servicilor medicale negociate cu unităţile medicale şi a probabilităţilor statistice cu privire la incidenţa maladiilor.

Competiţia dintre firmele de asigurări medicale şi dintre unităţile medicale va exercita presiunea necesară pentru evitarea exceselor de orice fel.

În al treilea rând, orice persoană care doreşte să fie asigurată medical trebuie să plătească prima de asigurare medicală Să ne amintim că, atunci când ne îmbolnăvim, suntem dispuşi la orice sacrificiu financiar pentru a ne face bine, dar nu avem aceeaşi determinare când suntem sănătoşi pentru a ne asigura împotriva riscului de a ne îmbolnăvi.

Dacă pentru anumite categorii ale populaţiei, statul doreşte să fie asigurate medical, fără ca acestea să suporte costul primelor de asigurare medicală, atunci statul va trebui să prevadă în bugetul public fonduri pentru plata primelor de asigurare respective.

În al patrulea rând, firmele de asigurări medicale, motivate de profit, au tot interesul să urmărească stilul de viaţă al fiecărei persoane asigurate medical, să acţioneze pentru prevenirea unui stil de viaţă agresiv, inclusiv prin mărimea primelor de asigurare medicală, şi, de asemenea, să monitorizeze persoanele respective pe durata când acestea urmează o terapie medicală, pentru a preveni excesele.

Sistemul sanitar care va rezulta în urma unei astfel de reforme va fi unul deschis, adică vor exista persoane care, datorită unor venituri insuficiente, nu vor putea apela la firmele private de asigurare medicală. Astfel de situaţii se întâlnesc peste tot în lume, inclusiv în SUA, ţara cu cele mai mari cheltuieli de sănătate pe locuitor.

În consecinţă, pentru aceste persoane, statul trebuie să participe cu resurse la asigurarea lor de sănătate. Actuala Casă naţională a asigurărilor de sănătate poate fi reorganizată pentru a prelua această funcţiune.

Statul se va implica şi în susţinerea tratamentului bolnavilor cronici, va trebui să încurajeze introducerea unei noi forme de asigurare care să răspundă la cerinţa de îngrijire medicală pe termen lung a persoanelor în vârstă şi îşi va păstra atribuţiile de reglementare a pieţelor serviciilor medicale şi a celor de asigurări de sănătate, având în vedere că îngrijirea sănătăţii este un bun public, indiferent că este oferită de sectorul privat sau de cel public.