EDITORIAL O doză mortală de cinism

Dacă pentru generaţii de emigranţi ai Noului continent, expresia "ţară a tuturor posibilităţilor" a însemnat speranţă şi mit, pentru noi, locuitorii rătăciţi în tranziţie ai României de secol XXI, "ţară a tuturor posibilităţilor" înseamnă orice şi aproape totul între disperare şi miraj suprarealist-funambulesc. România a devenit un spaţiu de experiment care verifică celebra paradigmă a demonului imaginat de Maxwell. Din ansamblul posibilităţilor se concretizează doar evenimentele care ne ţin cît mai departe de drumul normalităţii. Nimic, din ceea ce ar putea duce la creşterea locală a entropiei, nu este ratat! Iar motorul care realizează această minune, imposibilă pentru fizica moleculară, dar perfect realizabilă pentru macro-fizica noas­tră socială este "Politica". Stau şi mă întreb: ce sens are noţiunea aceasta pentru noi, ca societate? Pentru oamenii care şi-au asumat roluri şi teoretic răspund de performanţa instituţiilor politice? Ce este politica pentru toţi cei care s-au cocoţat sau au fost împinşi de valuri în poziţiile de vîrf ale guvernării şi ale administraţiei publice? Ce este politica, pentru cei peste 12 milioane de potenţiali alegători, absorbiţi în aşa măsură de fascinaţia aberaţiilor larg şi îndelung mediatizate, încît par paralizaţi, incapabili să schiţeze măcar umbra unei reacţii de apărare? Sunt tentat să cred că politica este pentru români un fel de drog! O substanţă halucinogenă, care creează depen­denţă, cu efecte devas­tatoa­re pentru sănătatea fizică şi mentală a celui care o introduce constant în corp. Cu efecte masive de dezagregare la nivelul corpului social, deopotrivă. Criminalitate, deteriorare a capacităţii de orientare în cîmpul moral, scăderea performanţei sociale - profesionale, de relaţionare, emoţionale şi de creaţie.

Dincolo de metafore, este evident pentru toată lumea că politica a reprezentat în societatea românească post-totalitară, înainte de orice, mecanis­mul cel mai performant de acumulare a bogăţiei, la nivel individual şi de grup. Problema este că, într-o societate normală, cu atît mai mult una care se cheamă democraţie, nu acesta este rostul ei! Politica ajunsă guvernare înseamnă în cea mai mare măsură administraţie. La noi, ca să-l parafrazăm pe Caragiale, adminis­traţia este sublimă, dar nu se face aproape de loc! Iar acolo unde se face, joacă acelaşi rol de platformă a statului pusă la lucru pentru îmbogăţirea pes­te şi dincolo de lege a celor care o controlează. Mulţi sunt cei care susţin că această realitate trebuie luată ca atare, că este inevitabilă. Acumularea primitivă de capital trebuia oricum făcută, fără ea nu exis­tă capitalism!, susţin partizanii acestei teze. Singura mea observaţie este că spolierea haotică a resurselor statului, capitalizate de trecutul socialist sau create printr-o impozitare din ce în ce mai apăsătoare de prezentul capitalist, la care se dedau fără nici un fel de perdea toate guvernările din 1990 şi pînă azi, nu a dus decît sporadic şi într-o măsură foarte redusă la crearea capitalului. A generat avuţii personale, din care doar o infimă parte se regăsesc sub forma de "capital". O altă variantă a aceleaşi abordări susţine că inevitabilitatea procesului vine din statutul special al "noii clase politice". Un fel de generaţie spontanee, care s-a văzut ridicată în poziţii sociale pentru care nu avea nici un fel de fundament economic. Aşa că s-a pus temeinic să şi-l construiască, utilizînd instrumentul cel mai productiv - abuzul şi pervertirea funcţiei publice. O dată terminat procesul, dacă tot se află acolo, în vîrful trebii, noua clasă politică va avea grijă, în sfîrşit şi de interesele publice. Evident, raţionamentul nu se sprijină pe nimic solid. Nicăieri în lume, niciodată, nu s-a întîmplat aşa ceva. Sindromul "dependenţei de politică", ca mijloc de îmbogăţire, ablatizează orice impuls raţional. Oricît ar părea de straniu, singura ieşire din situaţia actuală este ca societatea să ofere doritorilor alte mecanisme de îmbogăţire, mult mai performante decît politica! În marile democraţii istorice ale lumii, aceasta este formula de balanţă. Mai există o pîrghie, care la ei funcţionează, în timp ce la noi lipseşte cu desăvîrşire! Alianţa dintre Legea morală şi Legea-lege! În America, spre exemplu, este imposibil ca cineva să utilizeze funcţia publică, astfel încît, într-un mandat, să-şi modifice statutul de avere. Nu pentru că politicienii lor au cu toţii averi fabuloase înainte de a se lansa în politică, sau pentru că n-ar vrea să dobîndească acele averi. Nu! Pentru simplul motiv că acolo Legea nu iartă pe nimeni, iar adversarii sunt cu ochii pe tine mai ceva ca pe butelie! Cînd ai fost prins cu mîna în borcanul de miere ai şi încasat-o! Pe de altă parte, morala publică este categorică, stigmatizează şi îl exclude definitiv, pe cel declarat vinovat, din cîmpul celor care ar mai putea obţine vreodată o funcţie publică. Chiar dacă există o doză bună de prefăcătorie duplicitară în acest joc, el păzeşte totuşi politica de a fi utilizată pentru alte scopuri decît cele destinate prin Constituţie şi legile administraţiei publice.

Restanţa cea mare a tranziţiei noastre este că, de fapt, nu a patentat încă nici Politica şi nici derivatul ei principal, Guvernarea. A făcut posibil, pe de o parte, un joc capabil să creeze iluzia libertăţilor democratice, iar pe de altă parte un mecanism menit să genereze îmbogătirea personajelor şi anturajelor puterii. Exact ca în bancul celebru cu Lenin şi comunismul, nu avem altă soluţie decît să o luăm din nou de pe Aurora! Adică să începem cu începutul! Cu Constituţia şi cu legile fundamentale ale sistemului guvernării. Dacă nu, continuînd să-şi administreze doze tot mai mari de iluzii politice amestecate cu cinism, societatea românească îşi asumă periculos riscul unei doze fatale.