Flamuri, steaguri şi stindarde

De facto, România se află în stare de război. Nu de ieri, de astăzi, ci încă de la recunoaşterea şi acceptarea sa politică în structura primului tipar al ordinii mondiale, cunoscut de lumea modernă. O ordine şubredă, din concept, pecetluită între coperţile tratatelor de pace de la sfîrşitul Primului Război Mondial, care au prevăzut aproape totul, din punc­tul de vedere al învingătorilor, mai puţin condiţiile necesare păcii pe care o proclamau! Zeitatea marelui templu al Ordinii Mondiale, indiferent de nume, Ares, Ogoun, Mixcoatl, Annan, Chi You, Wotan, Anhur, Set, Laran, Indra, Kali, Anat, Perun, Polemos, Tohil, Belus, Thor sau Marte, a fost mereu "Războiul". Tributul plătit lui apasă, de atunci încoace, pe fiecare generaţie. Al Doilea Război Mondial a avut loc exact la intervalul unei generaţii şi a urmărit rearanjarea structurii de putere din nucleul dur al acelei prime ordini a lumii, luată ca întreg. După o cos­tisitoare şi nu prea reuşită rectificare, acceptată totuşi pentru 50 de ani, am ajuns la ultimul capitol: dizolvarea. Procesul acesta a început puţin înainte de încheierea "oficială" a Războiului Rece, dar s-a pus practic în mişcare după căderea Cortinei de Fier. Singura diferenţă, esenţială, este aceea că armele cele mai puternice cu care se poartă acum bătăliile menite să închidă era Primei Mari Ordini Mondiale şi să deschidă calea alteia noi, nu sunt cele din oţel, purtătoare ale devastatoarelor capacităţi exploziv-distructive, ci acelea economice, politice şi ale cotrolului mental-comportamental, ale căror efecte însumate ating, dacă nu depăşesc, deja, pe cele ale forţei nucleare. Fără să fie definitiv puse în rastel, "armele de fier" sunt folosite doar local, controlat, în situaţii accentuat asimetrice, atît şi acolo unde sunt utile, fie pentru a deschide calea operaţiunilor "neconvenţionale" de amploare, fie pentru a pecetlui ceea ce s-a realizat deja, ca modificare a condiţiilor structurale socio-economice, politice şi mentale. Dacă aceste lucruri, relativ simple şi vizibile pentru oricine are curajul să ţină ochii deschişi în faţa cărţii numită Istorie, ar fi fost pricepute şi de oamenii pe mîinile cărora au încăput (dintr-un accident, într-altul!) deciziile politice şi de stat din România, atunci nu s-ar mai fi mirat nimeni de faptul că Ungaria a văzut şi a tratat România, din prima zi a constituirii sale statale, ca pe un inamic cu care se află în stare neîntreruptă de război. În condiţiile Primei Ordini Mondiale, elitele politice ale maghiarimii s-au considerat adînc şi pentru prea multă vreme nedreptăţite. Acum, în aceste vremuri de mari schimbări, ele sunt hotărîte şi au fost insistent sfătuite, ajutate, să se pregătească, să acţioneze din timp pentru a putea dobîndi privilegiile la care rîvnesc, de la Noua Ordine Mondială. Teoretic, aceste beneficii ar putea veni de oriunde; practic, însă, nu există decît o singură sursă la îndemînă, tot mai fragilă, deci, accesibilă: România.

Din reacţiile politicienilor noştri se vede clar că modelul în care sunt acoraţi a rămas cel al "statului naţional", cu imunităţile şi privilegiile sale, cu obligaţiile impuse sau asumate internaţional. Aceas­ta este baza pe care oamenii de stat ai României, de astăzi, ca şi cei de ieri, au reacţionat. Împinşi de la spate de maşinăria mediatică, politicienii noştri au văzut în sfîrşit o picătură de apă din oceanul care stă să se reverse peste România. Toată lumea s-a luat la trîntă cu picătura, dar ignoră muntele care stă, nu să se reverse peste diguri (asta o face deja de multă vreme!), ci să rupă, să sfarme cu totul barierele care i-au fost, cîndva, ridicate în cale. Din punct de vedere politic, digul acesta s-a numit "statul naţional". Ceea ce spun astăzi răs­picat autorităţile de la Budapesta şi inevitabil trimişii lor oficiali, nu doar la Bucureşti, este dincolo de orice echivoc: statele naţionale ţin de vechea ordine mondială, iar ea e pe cale să fie dizolvată. Dreptul la statalitate nu mai decurge astăzi din sursa unică a valenţei naţionale; aceasta a secat! El se alimentea­ză din surse alternative: "civice", ale drepturilor "comunităţilor", ale entităţilor "etnico-lingvistice" etc. Mesajul acesta nu este cîtuşi de puţin unul scris, în Europa, doar în limba maghiară. Este formulat în aceiaşi termeni în catalană, în "scoţiană", în flamandă, în "italiana nordică", după cum a fost pronunţat la începutul anilor '90 în "croată", "slovenă", "bos­niaco-heţegovineană" şi în cele din urmă în "kosovară", la fel cum este pronunţat şi în "abhază", "sud-osetină" şi în alte "dialecte" ale localismelor politice, folosite ca dizolvanţi ai "perimatelor" statalităţi naţionale. Faptul că-l vom trimite acasă pe ambasadorul în funcţie al Ungariei la Bucureşti nu schimbă nici o iotă din aceste dure realităţi şi nici din direcţia în care se mişcă lumea! Iluzia că Budapes­ta s-ar putea "speria" de reacţiile penalizatoare ale României şi ar putea reveni pe vechiile poziţii, acelea pe care România încă stă şi se crede apărată, ale "statului naţional", este, evident, doar o iluzie, numai bună să se legene în ea politicienii noştri abulici. După acest ambasador va veni altul, care va spune şi va face acelaşi lucru, ba încă şi mai mult, adică va împinge, susţine şi în cele din urmă proclama/recunoaşte oficial o formă sau alta de statalitate a comunităţii maghiare din România, pe o zonă deja bine definită ca teritoriu. Faptul că ea, deocamdată, aparţine, după legile în vigoare, naţionale şi internaţionale, statului care, oficial, arborează drapelul Roşu, Galben şi Albastru nu va mai conta. Kosovo nu aparţinea şi nu aparţine de drept Serbiei? Ei, şi! Argumentele "alternative" şi mai ales forţa celor mari, care au hotărît noua hartă a Europei, au fost mult mai tari; aşa avem astăzi un stat care, în virtutea unui nou tip de "drepturi", a primit pă­mîntul pe care să se constituie, din averea de drept a altui stat european, ostracizat, împins în postura de agresor, demonizat şi redus la neputinţa de a se apăra. Domnul Frunda, consilierul juridic al Primului-ministru al României, unul dintre cei mai harnici truditori la noul destin al maghiarimii are dreptate: problema nu este dacă secuii vor lua în traistă o bucată de pămînt cu care să plece la Buda­pes­ta! Un asemenea gest, chiar dacă ar fi posibil, ar intra în totală contradicţie cu desenul marii trans­formări politice, la care a contribuit atît de mult şi domnia sa. Esenţa acţiunii nu este atît promovarea "drepturilor secuimii", ori "autonomia secuiască", ori obţinerea "respectului" de care atît de grosolan este privată această comunitate în cadrul statal al României (cel puţin aşa susţin reprezentanţii ei!), ci dizolvarea României ca stat naţional; mai întîi de fapt, iar apoi, cu sprijinul extern necesar, şi "de drept"!

Dacă Marele Titulescu a picat examenul politic, cînd a fost confruntat cu exact acelaşi subiect, tare mi-e greu să cred că "Micul Titulescu" se va descurca mai bine. De călcat, a călcat cu stîngul! În joc nu sunt flamuri, steaguri şi stindarde; problema nu este cea a autonomiei ţinutului secuiesc, după cum nu este nici politica revanşardă a Ungariei, ori cea dizolvantă a elitelor maghiarimii, ci aceea a destinului nostru, colectiv. Întrebarea este nu dacă mai avem destin în Istorie, ci dacă mai suntem capabili să răspundem coerent şi eficient adevăratelor şi grelelor întrebări cu care ne confruntă realitatea politică a unei lumi în care se schimbă în acelaşi timp polii puterii şi regulile distribuţiei sale; dacă avem capacitatea să ne modelăm destinul în Noua Ordine Mondială, despre care am vorbit doar, ori ne-am făcut că n-o băgăm în seamă! Am ignorat-o! Acum a venit ea să ne bată, nu la uşă, ci cu pumnul în masă, chiar în mijlocul casei noastre. O altă lume stă să se nască, iar noi încă mai avem o şansă să renaştem cu ea, din nefericire, însă, sub eternele auspicii ale distrugerii şi haosului, adică, ale războiului! O şansă care, măsurată la scara Istoriei, este foarte mică şi nu va fi disponibilă decît o clipă!