Forma şi fondul

Partidele româneşti sînt la ora schimbării. În Alianţă, PD şi PNL se află la într-un nou moment al succesiunii la vîrf după doar cîţiva ani (4 în cazul PD, 2 în cazul PNL), iar PSD ca urmare a eşecului succesiunii la Ion Iliescu.

Între realitatea lor internă şi imaginea lor publică partidele îşi caută echilibrul. Aceste organizaţii teoretic formate prin asocierea liberă a cetăţenilor ar trebui să asigure, pe baza exprimării votului, interesul general. Dar suspiciunea publică le indică drept forme oculte de distribuţie a resurselor către grupuri de interese economice. De aceea încrederea în partide, aici sau aiurea, este redusă. Pe de altă parte, fără aceşti actori, guvernarea în sistemele politice bazate pe alegeri periodice ar fi mult mai dificilă. Considerate un rău necesar partidele sînt acceptate, dar nu iubite.

Dependente de reacţia opiniei publice, formaţiunile politice sînt permanent expuse examinării critice. Chiar dacă cei ce sînt afectaţi direct de acţiunile partidelor sînt puţini, indiferent de interesul societăţii în raport de politică, toţi cetăţenii observă şi judecă, mai mult sau mai puţin sistematic, activitatea acestor organizaţii după diverse criterii. Şi nici după 500 de ani de la Machiavelli societatea nu renunţă la evaluarea morală a politicilor chiar dacă florentinul încerca să separe tranşant politica de etică.

Dacă obiectivele politicii sînt evaluate în funcţie de eficienţă, asta nu înseamnă că cetăţenii renunţă la judecăţile morale, că îşi suspendă spiritul etic. PSD ar trebui să reflecteze serios asupra impactului moralei asupra politicii, iar reforma sa va depinde de răspunsul dat acestei dileme.

Dar nici în renaşterea italiană, nici astăzi, nici în viitorul previzibil politicienii nu pot eluda morala. Aflată dincolo de legea morală puterea politică se fondează pe alte valori: supunere, loialitate, forţă. De aici interesul maladiv pentru imagine şi prin aceasta pentru manipulare. Paradoxal pentru o epocă ce se revendică de la democraţia politică contemporană, se îndepărtează tot mai mult de cetăţeni, încercînd doar să creeze impresia comunicării şi a transparenţei. După 11 septembrie 2001, în toată lumea, terorismul a devenit un alibi pentru justificarea politicii din spatele uşilor închise. Dar publicul simte şi reacţionează aproape instinctiv la orice strategie de comunicare artificială. De aceea, des-chiderea reală a partidelor politice spre alegători este singura modalitate de a reduce ruptura dintre organizaţiile politice şi simplii cetăţeni. Cum nici o autoritate nu poate interveni din exterior în funcţionarea partidelor atîta vreme cît acestea res-pectă cadrul legal doar membrii pot schimba situaţia. Revoluţia militanţilor s-a lăsat multă vreme aşteptată în România postcomunistă. Încercarea de a creşte numărul de militanţi, atunci cînd a fost cît de cît urmărită, nu a reuşit decît creşterea numărului de membrii, dar nu a structurilor şi mai ales a culturii militante. Pentru noii membri, protecţia posturilor sau împărţirea resurselor erau mult mai importante decît valorile constitutive. Oligarhiile de partid nu agreează controlul militanţilor, dar nici nu pot risca închiderea totală a organizaţiilor. O privire scurtă asupra partidelor din multe ţări europene şi chiar din Statele Unite arată că acolo acestea dispun de un suport social mult mai important decît în România. Cel mai mare risc pentru partidele politice este de a da un loc prea important intereselor particulare şi deschiderea porţilor către grupurile de interese care fie apără doar un grup social fie sunt interesate doar de o anumită politică publică. Dar mai ales în contextul schimbării de lider prin care vor trece cîteva din marile partide româneşti, anul acesta primejdia cea mai mare este de a permite liderilor să îşi creeze structuri de partizani recenţi ataşaţi doar persoa-nei nu şi proiectelor.

Nu există democraţie reprezentativă fără partide. Însă fără deschiderea acestora spre exterior democraţia devine doar o simplă figură stilistică în discursul formal al politicienilor. Concilierea formei cu fondul ar trebui să devină prioritatea partidelor româneşti. Dar şansa de reuşită a acestei întreprinderi este redusă cîtă vreme partidele scapă oricărui control social. Programele de integritate publică nu au aceeaşi eficienţă ca reacţia militanţilor la derapajele conducerii. Opinia publică cere o nouă politică, noi partide, noi politicieni. Dar doar partidele pot să realizeze reforma lor interioară.