Furii iliberale

"Oare pe declamatori nu-i muncesc nişte Furii?" - sunt primele cuvinte din Satyricon-ul lui Petronius, cel mai vechi roman păstrat până astăzi, scris cândva, prin 62-63 e.n.

Furiile, aceste zeiţe ale Infernului, care personifică mânia sălbatică şi violentă, torturează sufletele muritorilor făcându-i neoameni. Ori, violenţele de limbaj prilejuite în ultima săptămână de disputa privind "educaţia sexuală", pudibonderiile şi ipocriziile unor oameni nu tocmai cultivaţi, dar care vor - în numele unei morale colerice şi intransigente - să interzică copiilor accesul la informaţii despre corpul şi sexualitatea lor, par să exprime acest gen de patimă vicioasă. Iar în expresia lor politică, aceste înverşunări dovedesc că iliberalismul românesc - departe de a fi fost doar un accident de parcurs folosit ca instrument de manipulare favorit de Liviu Dragnea - corespunde unui tipar fundamentalist care asociază extremiştii din toate partidele în jurul încercării de a opri Istoria, ci mai ales de a refuza Istoria. De aceea, toate acestea m-au dus cu gândul la Petronius. Căci în acest superb roman satiric - ecranizat, de altfel, în 1969 de Fellini - pluralismul roman, în întreaga sa varietate intelectuală şi socială, este prezentat în întreaga sa splendoare. Ori, tocmai această tradiţie a pluralismului european de astăzi este contestată, ca în perioada interbelică, cu vehemenţă bigotismului cel mai îngust. Iar fanaticii de astăzi par "munciţi" de aceleaşi furii care au dus acum mai bine de un mileniu şi jumătate la distrugerea culturii, ştiinţei şi filosofiei greco-latine în numele unui Adevăr unic.

Dar, dincolo de controverse, această violenţă, care se manifestă în diferite forme în întreg Centrul Europei are rădăcini adânci, pe care dictatura comunistă le-a ascuns şi care, acum, îşi produc efectele. În ultima săptămână, trei scandaluri care au privit Ungaria, Polonia şi România relevă o origine comună: extrema dreaptă interbelică. Dacă în Ungaria modificarea legislaţiei pentru a împiedica aşa numita "propagandă LGBTIQ" ţine de o strategie electorală, cea a campaniei orientate pe issue (issue ownership - încercarea de a face alegătorii să asocieze anumite probleme cu anumite partide politice), care urmăreşte să inducă diviziuni în societatea maghiară în vederea alegerilor din mai 2022, în Polonia şi România nu există niciun obiectiv electoral, dar aceeaşi orientare ideologică.

Probabil nu întâmplător, România a tăcut la confruntarea de la Consiliul european, de joia trecută, când a fost pusă în discuţie deriva iliberală şi anti-europeană a Ungariei orbaniste. Să fie doar din acuză că UDMR este la guvernare, sau să fie motive mult mai profunde? Oricum, în ceea ce priveşte Polonia, chiar în seara în care primul ministru Morawiecki îl apăra pe Viktor Orban în Consiliul european, Seimul polonez vota o lege care împiedică familiile evreilor care au fost victime ale antisemitismului polonez să-şi recupereze bunurile pentru o perioadă de 30 de ani. În faţa acestei situaţii, noul ministru de externe israelian, Yair Lapid, declara că "Nicio lege nu va schimba istoria", considerând proiectul de lege votat de Seim "o ruşine care nu va şterge ororile sau memoria Holocaustului".

Pentru că în Polonia, unde antisemitismul difuz s-a transformat în ultimul deceniu sub impactul fundamentalismului religios şi al naţionalismului anti-european într-un antisemitism structural, restituirea bunurilor evreieşti legate de Holocaust nu sunt populare. De altfel, Andrzej Duda a făcut deschis campanie împotriva acestora cu ocazia campaniei pentru alegerile prezidenţiale de anul trecut, când declara: "Nu voi semna niciodată o lege care să privilegieze un grup etnic asupra altora. Daunele trebuie plătite de cei care au început războiul". Adică de Germania, deşi bunurile respective sunt în proprietatea statului polonez sau a unor cetăţeni polonezi. De altfel, Polonia este singura ţară din Uniunea Europeană care nu a adoptat o legislaţie naţională cuprinzătoare pentru restituirea sau compensarea proprietăţii private confiscate de nazişti sau naţionalizate de regimul comunist.

Ceea ce urmăresc extremiştii din cele trei ţări prin campanii de ură pe care le exersează este să preia controlul asupra opiniei publice şi să obţină supunerea totală a majorităţii. Ori, aşa cum a demonstrat experimentul lui Stanley Milgram din 1963, reluat de nenumărate ori şi în diferite forme între timp, majoritatea se conformează. De aceea, obţinerea obedienţei din partea majorităţii prin propagandă sau instituirea fricii are o relevanţă importată pentru timpurile noastre, căci ascultarea celui ce are autoritate formală sau informală este un factor determinant al comportamentului uman. Fără obedienţa mulţimilor nu ar fi fost posibil ca milioanele de oamenii să fie asasinaţi de nazism şi stalinism. Chiar dacă soluţia finală sau ascuţirea luptei de clasă ar fi fost doar produsul unei minţi bolnave, fără aportul unui număr foarte mare de oameni care au respectat şi dus la îndeplinire ordinele, aceste crime nu ar fi putut exista. Sigurul sistem politic care a împiedicat astfel de crime a fost cel liberal, întemeiat pe protejarea individului şi drepturile omului. Ori tocmai această ordine este contestată astăzi de iliberali. Astăzi, confruntarea ideologică nu mai este între dreapta şi stânga, ci între liberali şi iliberali, şi se poartă în toate partidele şi straturile sociale. Iar succesul viziunii liberale este principalul motiv al furiilor iliberale care se revarsă asupra societăţii în speranţa că vor distruge orice urmă de liberalism. Şi, dacă oamenii vor tăcea sau se vor retrage în carapacea lor, confruntarea va deveni din ce în ce mai dură.