Gardienii ştirilor

Prim-ministra Viorica Dăncilă şi ministrul său de finanţe, probabilul candidat al principalului partid de guvernământ la alegerile prezidenţiale din 10, care s-ar putea califica şi în turul al doilea, pe 24 noiembrie, Eugen Teodorovici fac exerciţii de imagine: joacă tenis de masă şi se plimbă pe malul apei. Ce importanţă au toate acestea? Câtă vreme imaginile sunt prezentate şi comentate de foarte multă lume, ele încep să defi­neas­că ceva numit realitate. Dar de ce aceste imagini au invadat micile şi foarte micile ecrane în acest week-end? Pentru că cineva le-a selectat şi le-a difuzat! Cine sunt însă aceşti gardieni care decid ce se poate şi ce nu se poate vedea sau citi? Sunt gatekeeper-ii, gardeni ai cuvintelor şi imaginilor, care fac opinia publică. Pentru că opinia publică nu exis­tă, ci se formează.

Teoria despre gatekeeper şi rolul său social a fost mai întâi dezvoltată de Kurt Lewin în 1943 în privinţa schimbării obiceiurilor alimentare ale femeilor americane în timpul celui de-al doilea război mondial. Pentru Lewin procesul psihologic şi social de selecţie era obiectul cercetării, dar pornind de la această teorie David Manning White a analizat câţiva ani mai târziu comunicarea. Dar analiza fenomenului nu era tocmai o noutate, căci încă din 1922, Robert Park o sesizase (în cartea Presa imigraţiei şi controlul acesteia - The Press Immigrant and Its Control) în care susţinea că ziarele în limbi străine promovau, pe termen lung, asimilarea imigranţilor.

Expresia gatekeepers se referă, în domeniul care ne interesează aici, cel al comunicării publice, la acei "gardieni" ai informaţiei care filtrează, selecţionează şi sintetizează informaţii pentru publicul larg. La prima vedere am putea crede că cei care au legătură într-un fel sau altul cu jurnaliştii sunt aceşti gardieni şi că acţionează în interesul publicului.

Selecţia ştirilor poate fi observată la oricare din nivelurile unei organizaţii de presă - de la reporterul care decide cum să-şi alegă sursele la editori care stabilesc ce anume din ce au scris reporterii se poate şi cum va fi publicat până la proprietari sau agenţii de publicitate care vor hotărî mai departe în funcţie de efectul economic, social sau politic presupus al apariţiei respectivei informaţii. În final, odată cu "democratizarea" indusă de internet orice persoană poate să devină "gardian al cuvintelor" hotărând ce informaţii vor fi prezente într-un e-mail sau vor fi publicate pe o reţea socială.

La o analiză atentă a criteriilor de triere a ştirilor putem observa că decizia de publicare depinde de impactul psiho-social cât mai puternic al ştirii, de violenţa acesteia, de gradul de familiarizare a publicului cu tema, de dimensiunea mai degrabă locală a subiectului şi, nu în ultimul rând, de actualitatea sau noutatea sa. Odată aceste criterii cumulative atinse ştirea poate să-şi înceapă aventura.

Apariţia şi dezvoltarea internetului a schimbat modul de funcţionare a societăţilor contemporane, a lărgit, din punctul de vedere al subiectului tratat aici, spaţiul public în care se difuzează o ştire. Dar simplul fapt că o ştire apare pe internet şi este difuzată pe reţele sociale către un public numeros nu o face nici democratică, nici adevărată. Unii trăiesc cu senzaţia că internetul a lărgit la infinit posibilităţile de manipulare. Dar publicul nu se lasă aşa de uşor atras într-o direcţie dacă aceas­ta nu este convergentă cu ceea ce ştie deja. În orice caz, prin difuzarea de masă şi prin internet nu se poate reface pur şi simplu legitimitatea celor ce guvernează. De aceea ştirea se adaptează la viziunea despre lume şi viaţă a publicului vizat, la tipul de societate existent şi la instrumentul de comunicare în masă folosit. Mediul este mesajul! Încercarea de "umanizare" a liderilor PSD se poate adresa unui anume public dar nu poate "atinge" toate celelalte com­ponente ale opiniei publice.

De aceea, cei ce au ales şi au difuzat o ştire, în cazul nostru cea privind relaxarea umană a Vioricăi Dăncilă şi Eugen Teodorovici nu urmăresc acelaşi scop: unii vor să-i ajute, alţii, din contră, să-i compromită. Dar, în final, traducerea ştirii nu o fac gardienii, nici publicul, ci cei ce o interpretează. Şi cine ar putea fi indiferent la o aşa ştire?