Generaţia Xerox

Cred că le mai am şi acum pe undeva. Teancuri de "xeroxuri". Nici nu le-am citit pe toate. Dar aşa erau timpurile. Prindeai o carte greu de găsit, făceai o copie. Asta dacă aveai unde. Pe vremea lui Nea Nicu, maşinile de fotocopiat erau, în teorie, sever controlate. În realitate, se mai găsea câte un prieten, o cunoştinţă care să facă, pe furiş, o copie. Cărţile lui Marin Preda, manuale de ghicit în palmă, literatură anti-comunistă sau cărţi vechi de bucate - toate acestea puteau fi găsite sub formă de fotocopii legate.

Se înplinesc anul acesta 70 de ani de când firma americană Xerox a pus pe piaţă primul fotocopiator. Puţine invenţii au avut un impact atât de profund asupra societăţii.

La noi, xerox-urile au asigurat una dintre primele industrii ale "tranziţiei". Bulevardele Capitalei s-au umplut, pes-te noapte, de prăvălii unde intrai să faci o copie. La acte, la cărţi, la cursuri de facultate. Aş fi curios dacă cineva, un cercetător, s-a aplecat asupra istoriei acestui sector. Probabil nu. Însă este cert că la începuturi - înainte să se des-chidă magazinele de electronice şi, mai târziu, primul shopping mall - a fost umilul fotocopiator de la colţ.

Apariţia xerox-urilor a însemnat şi declinul unei clase, aceea a dactilografelor. Nu ştiu câţi îşi mai amintesc peisajul administraţiei şi al firmelor de acum câteva decenii. Dactilografe pes-te tot. Din birouri se auzea ţăcănitul metalic al maşinilor de scris. O parte dintre acestea au fost înlocuite când au fost introduse maşinile de fotocopiat.

Xerox-ul a pus la îndemâna tuturor o tehnologie inventată acum aproape 600 de ani. Tiparul. Până în 1949, persoanele private scriau de mână. Cuvântul tipărit era produs de meşteri anume calificaţi, în tipografii. De secole a existat nevoia multiplicării textelor. "Copiştii" erau la mare căutare. Iar unii intelectuali foloseau "pantograful". La Montpellier, casa fostului preşedinte american James Madison, am văzut un asemenea dispozitiv pe biroul în care Madison a lucrat la celebrele sale texte care şi-au făcut loc în "Scrisorile federaliştilor": (Federalist Papers). Un fel de cadru metalic articulat, pantograful se folosea cu două peniţe. Cu una scriai tu, iar cealaltă urma mişcarea celei dintâi, producând o copie pe altă foaie.

O altă metodă era aceea a hârtiei de indigo. Inventată la începutul secolului al XIX-lea, hârtia aceea satinată, albastru-închis, putea fi găsită literalmente peste tot. Şi acesta este un detaliu care a dispărut complet dintre noi în ultimele două-trei decenii.

Ceea ce s-a întâmplat, printre altele, este un regres în arta copierii. Până de curând, trebuia să te descurci rezonabil cu aceste tehnici ale copierii dacă doreai să fii nu doar un om al literelor, dar măcar un cetăţean funcţional. Acum, aşa cum a prezis Walter Benjamin, trăim într-un timp în care distinc-ţia dintre copie şi original a început să se piardă.

Luaţi, spre exemplu, discursul politic. Într-o vreme, instituţiile şi ideile politice erau văzute drept copii ale unor originale cu valoare exemplară. Renaşterea a luat ca model Antichitatea. Până de curând, liberalismul se revendica de la "liberalii clasici" precum Adam Smith. Etc.

Acum, oamenii se poartă ca şi cum cuvintele ar fi fost inventate ieri. Nimic nu îi mai ancorează într-un trecut respectabil intelectual. Iată de ce repetă argumente demult devalorizate. Pur şi simplu ei nu ştiu asta. Şi nici nu îi interesează.

Am ţinut, de curând, un curs unor studenţi olandezi. Era despre fascism. Unul dintre ei stătea în faţa unui laptop acoperit de colante "anti-fasciste". Din discuţii a rezultat ceva straniu. Eu defineam fascismul în manieră academică: trăsătura A, trăsătura B etc. Studentul respectiv şi alţi câţiva abordau chestiunea foarte diferit. Pentru ei, "fascism" era doar o etichetă, în spatele căreia nu exista un conţinut determinat, şi pe care urmau să o aplice după cum le dictau nevoile "luptei anti-fas-ciste". Ideea că există ceva obiectiv numit "fascism" le scăpa. Nu ştiau şi nici nu îi interesa nici că au existat, cu adevărat, regimuri fasciste. Pentru asta ar însemna să înţelegi că, în politică, există originale şi există copii.

S-a schimbat şi stilul de lucru. În era indigoului şi a Xeroxului exista o anume grijă pentru text. Acesta era reprodus "la bucată", cu atenţie, adesea chiar de cititorul său. Cartea xerografiată era, realmente, copia fotografică a uneia autentice. Ştiai, cu alte cuvinte, care este sursa.

Acum, în era asamblajului dement de pe Internet, este pe cale de a se pierde această obişnuinţă: de a trasa ideile către sursa lor. Acesta era un fel de a le înţelege. Acum, avem minţi care patinează la suprafaţa lucrurilor, într-o stare de surpriză perpetuă că lumea se încăpăţinează să nu fie simplă. Sentimentul dominant este un fel de naivitate bazală, a celui care foloseşte cuvintele ca pe baloane de săpun. Bine aţi venit în noua lume politică, unde totul este o copie originală...