Genocid cultural în Tibet

În 1950, trupele regimului comunist de la Pekin au invadat Tibetul şi au instituit un regim de ocupaţie. Se vorbeşte prea puţin despre suferinţele poporului tibetan şi despre lupta sa pentru independenţă. Se tace prea mult în spaţiul public românesc cu privire la acest subiect.

Imperialismul este scris în ADN-ul marxism-leninismului revoluţionar. Ideea lui Marx şi, cu deosebire, a lui Lenin, este că revoluţia va fi un proces mondial. Statele care nu au trecut la socialism sunt, pentru liderii comunişti, prin definiţie, adversari lipsiţi de legitimitate istorică, al căror timp pe scena istorică este limitat. Iată de ce regimurile comuniste şi-au brutalizat, de regulă, vecinii. Cazul clasic e acela al Uniunii Sovietice, un imperiu euro-asiatic care a ocupat - printre altele - statele baltice, precum şi părţi din Polonia, din Finlanda şi din România.

Invazia chineză din 1950 a fost o tragedie pentru Tibet. Ura comuniştilor s-a îndreptat în special asupra mânăstirilor budiste. Circa 6.000 de mânăstiri au fost închise sau distruse. Circa 1 milion de tibetani au fost ucişi ori au luat calea exilului. Soljeniţin a spus că regimul de ocupaţie din Tibet a fost unul dintre cele mai inumane.

Şi totuşi, tăcerea autorităţilor şi a liderilor de opinie de la noi este asurzitoare.

Din informaţiile pe care le deţin, acum circa 7-8 ani, Dalai Lama urma să facă o vizită în România. Vizita sa a fost blocată de autorităţile de atunci, dornice să facă pe plac conducătorilor Republicii Populare Chineze.

Liderii socialiştilor români, cu deosebire, s-au întrecut în a ridica în slăvi regimul din Pekin, comunist şi represiv. Despre ocupaţia Tibetului, nici o vorbă.

Spre ştiinţa lor, le spun că există nu mai puţin de 3 (trei) rezoluţii ONU care adresează direct problema încălcării drepturilor omului în Tibet. Rezoluţiile 1353 (1959), 1723 (1961) şi 2079 (1965). Adăugaţi la acestea şi rezoluţia 10/1991 a sub-comitetului ONU de la Geneva pentru drepturile minorităţilor, care exprimă îngrijorare faţă de politicile de ştergere a identităţii culturale a poporului tibetan.

Scopul conducătorilor de la Pekin e foarte clar. Prin colonizare, prin propagandă şi prin represiune, ei urmăresc să elimine conştiinţa naţională a tibetanilor.

Au fost nu mai puţin de 25 (douăzeci şi cinci) de rezoluţii ale Parlamentului European care au atras atenţia asupra situaţiei din Tibet. În rezoluţia din 15 Decembrie 1992, Parlamentul European cere ca banii europeni să nu mai finanţeze proiecte în care tibetanii nu sunt reprezentaţi corespunzător. Aceeaşi rezoluţie condamnă ferm încălcările drepturilor omului şi cere Guvernului RP Chineze să iniţieze negocieri cu Guvernul tiberan din exil.

Clasa politică românească, care de obicei are tot felul de opinii în ce pveşte afacerile de la Bruxelles, a tăcut mâlc.

Atunci să le împrospătăm memoria. În rezoluţia Parlamentului European din 24 Iunie 1993 este denunţat tratamentul "brutal" al prizonierilor politici din Tibet. Mai sunt denunţate presiunile autorităţilor RPC care au dus la anularea unor vizite ale lui Dalai Lama.

(Ca fapt divers, în rezoluţia Parlamentului European din 15 Septembrie 1993 apare, ca în nenumărate alte acte oficiale, termenul "Pekin" - chiar nu ştiu de ce trebuie să mutilăm limba română cu forma "Beijing").

În rezoluţia Parlamentului European din 17 Mai 1995 se recunoaşte, fără echivoc, că tibetanii sunt un popor din punctul de vedere al dreptului internaţional, care are dreptul la auto-determinare. Şi Congresul Statelor Unite, la 18 Martie 1992, observa că Tibetul este "o ţară ocupată" ai cărei adevăraţi reprezentanţi sunt Dalai Lama şi Guvernul din exil.

Pe 13 Iulie 1995, rezoluţia aceluiaşi Parlament European condamna distrugerea identităţii tibetane prin colonizare masivă şi prin avorturi şi sterlizări forţate. De asemenea, rezoluţia reafirmă caracterul "ilegal" al "invaziei". În rezoluţia din 13 Aprilie 2000 se deplânge refuzul "Guvernului de la Pekin" de a admite vizita Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului şi se vorbeşte despre "ocupaţia" Tibetului.

Cu toate acestea, membrii actualei clase politice din România se fac că nu văd nimic. Unde sunt "valorile europene" pe care aceştia le invocă?

În realitate, pentru actualii politicieni din România, distrugerea programată a unei culturi este o non-problemă. Nu le pasă lor de distrugerea Bucureştilor. De ce le-ar păsa atunci de soarta cartierului istoric din Lhasa?

Soarta Tibetului nu poate fi ceva care să ne lase indiferenţi. Acolo este una dintre cele mai profunde şi fascinante culturi ale lumii. Albina Românească scria încă în 1830 despre expediţia lui Kõrösi Csoma Sandor în Tibet. Călătorul ardelean a fost autorul primului dicţionar al limbii tibetane.

Eu cred că politica externă a unei ţări nu poate arunca peste bord imperativele morale. Desigur, nu suntem noi chemaţi să facem ordine în lumea largă. Dar nici să fim complici cu aceia care încalcă sistematic drepturile omului nu merge...