Genocidul uigurilor

Bătaia a început, în iulie 2009, de la un zvon. Un muncitor chinez de la o fabrică din Urumqi a pretins că o chinezoaică a fost violată de şase bărbaţi uiguri. Poliţia a stabilit apoi că nu era adevărat, dar spiritele erau deja încinse. A rezultat o bătaie. Mai întâi în fabrică, apoi pe străzile oraşului. Când s-a aşezat praful, erau circa 140 de morţi.

A fost momentul în care conducerea comunistă de la Pekin s-a hotărât să schimbe macazul. Liniile de telefon şi conexiunile de internet au fost tăiate. Mii de oameni au fost arestaţi. Peste douăzeci au fost condamnaţi la moarte. Moscheile din regiune au fost închise.

De atunci situaţia s-a degradat considerabil în Turkmenistanul de Est, o regiune ocupată de armata lui Mao Tse Dun în 1949 şi anexată, cu concursul Uniunii Sovietice, la Republica Populară Chineză sub numele de Xinjiang. Populaţia majoritară este formată din uiguri, o populaţie musulmană, de origine turcică. Circa 40% din populaţie este formată din chinezi, mulţi dintre aceştia aduşi de regim pentru a schimba compoziţia etnică a zonei.

Sub pretextul "combaterii separatismului şi a terorismului", guvernul de la Pekin a dezlănţuit teroarea. Moschei şi monumente au fost distruse. Bărbile lungi au fost interzise. Cimitire musulmane au fost devastate. Numele care "exagerează sentimentele religioase" au fost interzise. Limba uigurilor a început să fie marginalizată în şcoli. Intelectualii uiguri au început să fie arestaţi.

O imensă reţea de lagăre de concentrare a fost construită. Proporţiile acestei acţiuni sunt înspăimântătoare. Au fost închişi circa un milion şi jumătate de oameni, marea majoritate uiguri.

Dintr-un total de circa zece milioane. La care se adaugă şi circa jumătate de milion de minori închişi în şcoli de corecţie. Guvernul de la Pekin nu neagă existenţa lagărelor, care se văd şi din satelit, însă pretinde că sunt "centre de re-educare".

Intenţia regimului este clară. Ştergerea identităţii uigurilor printr-o campanie radicală de "sinicizare".

De la sterilizări forţate până la asasinate, cenzură şi supraveghere electronică de masă - un întreg arsenal al brutalităţii a fost pus în mişcare.

Lucrurile au ajuns în punctul în care opinia publică internaţională şi guvernele unor state democratice au început să înţeleagă despre ce este vorba.

Actualul secretar de stat american, Antony Blinken, a confirmat că există un genocid împotriva uigurilor. Predecesorul său, Mike Pompeo, afirmase deja că RP Chineză a comis acte de genocid împotriva musulmanilor din regiune. Camera Comunelor din Canada a stabilit că acţiunile Partidului Comunist Chinez în Turkmenistanul de Est constituie o încălcare a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la genocid. Muzeul Holocaustului de la Washington are o pagină de internet unde sunt documentate abuzurile administraţiei chineze şi a denunţat "crime împotriva umanităţii".

Era o vreme când crimele regimului comunist de la Pekin erau catalogate ca atare. Parlamentul European, spre exemplu, adopta pe bandă rulantă rezoluţii despre situaţia gravă a drepturilor omului în Tibet, un alt teritoriu ocupat de China comunistă, în urma invaziei din 1950. Acum, Parlamentul European a adoptat (pe 17 Decembrie 2020) o rezoluţie în care condamnă politica RP Chineză în "Xinjiang". Printre altele, dezvăluie că unele firme europene au profitat de munca forţată din lagărele din RP Chineză.

Se aud şi câteva voci din Europa. Luna trecută, ministrul de Externe francez, Jean-Yves Le Drian, a vorbit despre "represiunea instituţionalizată" la adresa uigurilor. La 25 Februarie anul acesta, parlamentul olandez a adoptat o rezoluţie în care foloseşte termenul "genocid". Guvernul german, însă, tace strategic. Explicaţia s-ar putea să o găsim într-un articol recent (19 Februarie 2021) din The Times, de unde aflăm că unele firme germane din industria textilă profită de pe urma exploatării bumbacului din Turkmenistanul de Est.

Alte state au băgat capul în nisip. În Italia, un activist uigur a fost reţinut de poliţie în 2017 la cererea ambasadei Chinei comuniste, exact când se pregătea să ţină un discurs la o conferinţă despre drepturile omului. A fost repede eliberat, pentru că avea cetăţenie germană. Guvernul de atunci al Italiei, socialist, s-a mai făcut remarcat printr-un act de slugărnicie la adresa autorităţilor de la Pekin. A permis poliţiei chineze să patruleze în Roma şi Milano. Probabil pentru a-i asigura pe turiştii chinezi că şi în vacanţă îi poate ajunge braţul lung al Partidului Comunist...

Cât despre diplomaţia românească, nici un sunet. Nici actualii parlamentari nu sunt interesaţi. Nu ne mai mirăm, aşa că trecem mai departe.

Presiunea publică creşte, odată cu apropierea Olimpiadei de Iarnă din 2022, găzduită de Republica Populară Chineză. Conducerea din Pekin a ameninţat deja că va sancţiona statele care vor boicota aceste jocuri. Să vedem însă câte dintre democraţiile occidentale se vor mai lăsa şantajate de un regim totalitar.