Graniţele Europei

De la începutul anului am tot auzit vorbindu-se de presiunea asupra Europei. În special pe la "încheieturile" sensibile, pe unde vin valuri de migranţi, forţaţi să îşi abandoneze casele, fie de războaie, fie de probleme economice. Mi-am imaginat cât de sensibilă este situaţia pe la graniţele terestre, unde presiunea celor fără documente în regulă este mult mai mare. Dormeam liniştit ştiind ce eforturi fac vameşii/grănicerii şi cine mai patrulează prin aceste zone.

Dormeam.

Recent, pe motiv de vacanţă am văzut şi cum stă treaba. Adică s-au confruntat imaginaţia cu realitatea. La dus lucrurile au fost aproape normale, dar, ca să fiu sincer, pe mine personal mă interesează mai mult cine intră decât cine iese, deşi, conform ultimelor decizii ale instanţelor, ar trebui să fie invers.

Săptămâna trecută am revenit acasă de pe o insulă - care nu a fost mereu insulă - situată în Marea Ionică. Autocar, lume multă, de toate condiţiile, oficial turişti (adunaţi din mai multe locuri), plus trei şoferi, plus un ghid. Drum lung, dar pământul patriei ne chema înapoi pe toţi.

Prima confruntare cu autorităţile a avut loc la punctul de frontieră dintre Grecia şi Bulgaria, Promachonas - Kulata. Un vameş ne-a cerut să coborâm şi să prezentăm actele de călătorie la un ghişeu de tablă, cu două ferestruici aflate la înălţimea ideală, astfel încât vameşul să stea jos pe scaun şi tu să te apleci într-un unghi de 90 de grade. Nu-i nimic, asta e relaţia cetăţean - autoritate în toată lumea, unul comod, celălalt cocoşat. La prima ferestruică ridic portofelul la nivelul ghişeului cu scopul să scot cartea de identitate, vameşul (grec sau bulgar, nu am înţeles care cum era, dar cert este că erau din ambele tabere în cutia de tablă), dă din cap şi îmi face semn să merg mai departe. Am parcurs un metru şi am ajuns la celălalt (nici aici nu ştiu dacă era grec sau bulgar) şi arăt documentul pe care îl extrăsesem între timp.

Constat că îi arătam omului că am votat, pentru că partea cu fotografia mea şi datele de identificare era îndreptată spre mine. Nu apuc să rotesc actul că vameşul îmi spune că totul e OK. Trec mai departe, în spatele meu erau şi alţii, care se grăbeau să termine cât mai repede formalităţile. Suntem în UE, mi-am zis, mergem pe încredere. După câteva ore bune de mers prin Bulgaria, am ajuns la Vama Giurgiu, la vremea când se pregăteau să apară primele raze de soare. Autocarul opreşte lângă o gheretă, tablă plus sticlă. Coboară ghidul, o domnişoară care mai câştigă un ban în vacanţă pentru terminarea studiilor. Se apleacă de două trei ori în dreptul ghişeului şi revine în autocar. Roagă un şofer să o însoţească pentru că nu reuşeşte să-l trezească pe domnul vameş. Nici şoferul nu are mai mult succes, un domn în uniformă trece prin zonă şi le sugerează să insiste. Coboară şi al doilea şofer, insistă, îmi dau seama din gesturi că e o muncă grea, revin toţi trei în autocar şi plecăm fără să fim măcar număraţi pentru datele statistice pe care Poliţia de Frontieră le livrează zilnic. Somnorosul vameş le transmisese că pot trece, aici încrederea era totală.

A lui în noi.

A mea în ei a scăzut dramatic.

Rămân cu buletinul în mână, îl cercetez cu atenţie şi îngrijorare. Am ceva confirmări, pe spatele documentului, că am votat.