Guvernul nu mai poate convinge băncile să-i acorde împrumuturi ieftine

Guvernul României a reuşit o performanţă remarcabilă în această lună. Pe fondul celei mai mari creşteri economice din Europa, dar care nu se reflectă proporţional şi în încasările bugetare, "gospodarii" de la Palatul Victoria s-au întors cu mâna goală de la primele 4 licitaţii pentru plasarea obligaţiunilor de stat.

Prospectul de emisiune pentru octombrie 2017 arată intenţia atragerii a 2,44 miliarde de lei de la bănci, printr-o emisiune de certificate de trezorerie în valoare de 600 de milioane şi a 5 emisiuni de obligaţiuni de tip benchmark, cu o valoare nominală cumulată de 1,84 miliarde. Maturitatea obligaţiunilor este de 2, 3, 5 şi 7 ani.

Perspectivele inflaţiei şi creşterea accelerată a dobânzilor ROBOR au fost doar unii dintre factorii care au condus la eşecul emisiunilor, în condiţiile în care guvernul, "îmbătat" de succesul emisiunii recente de obligaţiuni în euro pe pieţele internaţionale, nu a dorit să accepte costuri mai mari.

Cele patru licitaţii consecutive eşuate în octombrie 2017 au dus numărul total al eşecurilor din acest an la 7, cel mai ridicat din 2010 (vezi graficul 1) şi egal cu numărul eşecurilor din 2009, când economia se afla în recesiune.

Cât va mai dura "confruntarea" dintre bănci şi guvern? Nu foarte mult, deoarece autorităţile "noastre" nu au de ales şi trebuie să accepte randamentele mai mari cerute de bănci. Alternativa ar fi reducerea cheltuielilor guvernamentale, însă acest scenariu nu este realist, iar aici nu este vorba doar despre contextul politic actual şi promisiunile electorale.

De asemenea, Ministerul de Finanţe ar putea să accelereze relansarea proiectului de emisiune a titlurilor de stat pentru populaţie, pornind de la premisa că educaţia financiară precară îi va împiedica pe cetăţenii creduli să privească dincolo de cuponul oferit, la elemente "nesemnificative" cum ar fi randamentul real sau relaţia inversă dintre valoarea de piaţă a obligaţiunilor şi randamentul lor.

Lansarea obligaţiunilor pentru populaţie nu reprezintă, însă, o soluţie pentru riscul de refinanţare, având în vedere volumul lor relativ redus şi maturitatea scurtă.

Se pare că acest risc a "scăpat" şi până acum autorităţilor, în condiţiile în care nu au reuşit să folosească anii cu dobânzi aflate la minime istorice pentru schimbarea distribuţiei maturităţii titlurilor de stat.

Conform datelor privind operaţiunile pe piaţa primară de la BNR, orizontul maturităţii obligaţiunilor emise în moneda naţională merge până în 2031, însă 52% din valoarea totală a obligaţiunilor care ajung la scadenţă în intervalul 2018 - 2031 se concentrează în următorii 3 ani (vezi graficul 2).

Acum reducerea riscului de refinanţare, prin creşterea volumului de obligaţiuni cu maturitate de peste 10 ani este o misiune imposibilă.

Până şi randamentul obligaţiunilor cu maturitatea de un an sau trei ani a depăşit recent dobânda de politică monetară, în condiţiile în care tendinţa de scădere a randamentelor obligaţiunilor guvernamentale pe termen mediu şi lung, care s-a accentuat odată cu reducerea agresivă a dobânzii de politică monetară în 2013 şi 2014, s-a oprit în 2015 (vezi graficul 3).

Ce mai este de făcut? Nu prea multe, în afara "închinării" în faţa creditorilor interni sau a instituţiilor financiare internaţionale, deoarece nimeni nu pare interesat de necesitatea unui program de austeritate extrem de dur impus statului şi nu cetăţenilor, pornind de la speranţa că pragul de 60% al datoriei publice în PIB este încă foarte departe.

Nu este, iar până când nu se va înţelege importanţa austerităţii pentru stat, realitatea va continua să ne surprindă în continuare, aşa cum o face de aproape trei decenii.