Ideea moţiunii constructive

Este limpede că există timpuri în care disputa politică ajunge îngrijorător de jos. Şi atunci, ce este de făcut? Una dintre soluţii, cred, este să ne delimităm de atacurile la persoană. Altfel spus, să ne rezumăm la idei, principii, argumente.

Una dintre aceste idei a trecut aproape neobservată la noi - aceea a moţiunii constructive de cenzură. Căutând pe Internet, am descoperit doi parlamentari, unul de la Putere, altul de la Opoziţie, care au propus această formulă. Este vorba, aşadar, de o idee care nu este revendicată exclusiv de unii sau de alţii. Chiar şi aşa, dezbaterea publică în jurul său lipseşte.

Cred că formula moţiunii constructive de cenzură merită, totuşi, atenţie. Fie şi măcar din raţiuni teoretice. Acest gen de moţiune a fost inventat în Germania pentru a răs­punde unei probleme structurale a unor regimuri parlamentare - instabilitatea Executivului.

Într-un regim parlamentar "obişnuit", Guvernul este în func­ţie atât timp cât se bucură de încrederea unei majorităţi parlamentare. Când o pierde, Guvernul demisionează. Această pierdere a încrederii majorităţii se stabileşte în urma votării unei moţiuni de cenzură.

Până aici, nimic special. Doar că o ţară trebuie guvernată şi a doua zi după votul unei moţiuni de cenzură. De cine?

Aici este problema. O moţiune de cenzură "normală", pur negativă, nu face altceva decât să dea jos un Guvern. Însă nu spune nimic despre cine anume ar trebui să formeze următorul Guvern.

Desigur că în orice sistem parlamentar există alegeri. Dar ce facem dacă Guvernul a căzut înainte de termenul constituţional? O soluţie este ca o majoritate să caute un alt Prim-Ministru şi să voteze, aşadar, alt Guvern. Dar nu întotdeauna acest lucru este posibil. O majoritate de circumstanţă poate să dărâme un Guvern, dar asta nu înseamnă că aceeaşi majoritate va fi de acord cu un nou Cabinet şi un nou program. Aşa se face că în unele regimuri parlamentare Guvernul demisionar conduce ţara, de fapt, luni şi chiar ani de zile, în lipsa unui nou Executiv.

Altă opţiune este aceea a alegerilor anticipate. Care au, şi acestea, dezavantajele lor, mai ales dacă se succed la intervale scurte.

Moţiunea constructivă de cenzură încearcă să elimine aceste două racile: perpetuarea în funcţie a unui Guvern demisionar şi schimbări frecvente de Executiv, eventual chiar alegeri anticipate frecvente. Mecanismul este simplu: în loc ca parlamentarii să voteze doar căderea Guvernului, aceştia votează o moţiune care aduce un nou Prim-Ministru, împreună cu echipa sa de guvernare şi cu un nou program. Dacă moţiunea cade, Guvernul rămâne în funcţie. Dacă este adoptată, dintr-o dată există un nou Cabinet, al cărui Prim-Ministru nu trebuie decât învestit de Preşedinte sau de către Rege.

Formula aceasta este atractivă prin simplitatea sa. Este practicată în Germania, Ungaria, Belgia şi este acum discutată în cadrul reformei constituţionale din Cehia.

Cum spuneam, sunt surprins că ideea moţiunii constructive nu este mai des invocată în peisajul nostru politic. Printre altele, pentru că efectul său ar fi, în primă instanţă, parlamentarizarea regimului - adică exact ceea ce declară unii politicieni că doresc să se întâmple. Parlamentarizarea ar decurge din faptul că Primul-Ministru ar fi ales direct în Parlament şi nu "desemnat" de Preşedinte, aşa cum cere actuala Constituţie.

Este, aşadar, moţiunea constructivă o soluţie? Eu unul am dubii. Mai mult, cred că ar duce la un efect neaşteptat. Prezidenţializarea regimului politic. O prezidenţializare perversă însă, în beneficiul unui Prim-Ministru...

Să privim încă o dată la efectul imediat. Guvernarea devine mai stabilă pentru că este mult mai greu să schimbi Primul-Ministru. Dar ce spun eu?... În câteva decenii, în Germania, un singur Guvern a căzut în urma unei asemenea moţiuni.

La prima vedere, acest lucru contribuie la soliditatea regimului parlamentar. Însă un efect de durată este desprinderea Executivului de Legislativ. Odată numit un Guvern, acesta are toate şansele să rămână în funcţie pentru toţi cei patru ani ai mandatului. De unde rezultă o configuraţie a regimului similară, într-un fel, aceleia dintr-un regim prezidenţial, unde Executivul nu poate fi cenzurat, în principiu, de către Legislativ.

Plus că se mai petrece ceva. Cu acest tip de moţiune, devine esenţial liderul alianţei sau partidului care câştigă alegerile. Firesc, pentru că odată instalat, este aproape imposibil să fie dizlocuit. Aşa încât alegerile parlamentare se transformă. Alegătorii ajung să voteze, în realitate, nu atât pentru un Parlament, cât pentru un fel de Colegiu Electoral care acordă, automat, şefului Executivului un mandat (practic) fix.

Rezultatul, surprinzător, este un regim cu formă parlamentară, însă care împrumută, într-o măsură considerabilă, substanţă din regimurile de tip prezidenţial.

Ce este de făcut, atunci? Evident, să mai discutăm. Iar dacă tot o facem, atunci poate decidem să evităm soluţiile simple, dar care au efecte neprevăzute.