Identitate şi civilizaţie

Conflictul deschis de Rusia împotriva democraţiei liberale - în contextul căruia agresiunea din Ucraina nu este decât o etapă - pune în evidenţă o ecuaţie cu două necunoscute: identitatea şi civilizaţia. Pentru Rusia oficială a lui Vladimir Putin, dar şi pentru mulţi ruşi, aceasta înseamnă că politica mondială ar trebui pusă sub semnul "luptei pentru civilizaţie".

E acelaşi lucru pe care, în limbajul său specific, îl sublinia şi Viktor Orban la Băile Tuşnad, în 23 iulie anul acesta, când afirma - preiau pasajul din traducerea în engleză de pe site-ul Ambasadei Ungariei în România - că "este important să înţelegem că alte civilizaţii - chinezii, indienii, să spunem că lumea ortodoxă şi chiar islamul - au suferit, de asemenea, un proces de modernizare. Şi vedem că civilizaţiile rivale au adoptat tehnologia occidentală şi au învăţat să controleze sistemul financiar occidental, dar nu au adoptat valorile occidentale - şi nu au absolut nicio intenţie să le adopte. Cu toate acestea, Occidentul vrea să-şi răspândească propriile valori, ceea ce pentru restul lumii ar fi umilitor. Acesta este un lucru pe care îl înţelegem, deoarece uneori ne simţim la fel.

Îmi amintesc de un episod din viaţa ministrului nostru de externe, Peter Szijjarto, cu ceva timp în urmă, în jurul anului 2014, sub o administraţie anterioară a SUA. Un oficial al guvernului american care se afla în vizită a împins întâmplător o foaie de hârtie în faţa lui şi a spus pur şi simplu că Constituţia maghiară ar trebui modificată în punctele pe care le conţinea propunerea, după care prietenia va fi restabilită".

Găsim aici, ca şi în cazul Rusiei, acelaşi refuz al "imperialismului" american în numele unei alte civilizaţii fondată pe un anume tip de identitate.

Referinţa la civilizaţie se reflectă în poziţia unor state care, precum Rusia, China, India sau Turcia, se revendică de la o lume pre-liberală dominată încă de existenţa imperiilor. Imperii care aveau o menire civilizatorie ce trebuie restaurată. În acest sens, pentru Orban, Ungaria redevine, precum în epoca lui Horthy, ca o continuatoare a imperiului austro-ungar. De unde şi politica sa balcanică anti-europeană, dar şi experimentul, pentru moment îngheţat, al grupului de la Visegrad. Iar iliberalismul lui Viktor Orban, oglindit atât de bine în pasajul citat mai sus, este în egală măsură o reacţie împotriva ordinii capitaliste neoliberale, dar şi expresia unei viziuni imperialiste.

În toate cazurile enumerate mai sus, recursul la "străvechea civilizaţie" este o consecinţă a naturii autoritare a regimului. Retorica "apărării civilizaţiei" este, de fapt, un alibi pentru politici identitare bazate pe o combinaţie între putere autoritară rezultată dintru-un proces electoral iliberal (fals competitiv şi lipsit de transparenţă), religie şi cultură. În acest fel, civilizaţia este prezentată ca o alternativă pentru ordinea mondială existentă. Iar războiul din Ucraina dovedeşte că această ideologie civilizaţională funcţionează nu doar ca o naraţiune, cu intervenţii "culturale" în funcţionarea democraţilor occidentale, ci şi ca un motor al acţiunii politice şi militare.

Ori, identitatea civilizaţională se deosebeşte de cea naţională, care stă la baza funcţionării statului-naţiune libera, printr-aceea că nu se raportează doar la un teritoriu istoric, la un grup etnolingvistic sau un model de guvernare ci se defineşte ca o civilizaţie unică care constituie o categorie politică mai mare decât o singură naţiune.

Ne întoarcem astfel la Samuel Huntington - pe care noii autocraţi postdemocraţi şi iliberali l-au preluat într-o variantă prescurtată care în "Ciocnirea civilizaţiilor" defineşte identitatea civilizaţională ca cea mai înaltă formă de identitate culturală (făcând diferenţa între "culturi" care nu au vocaţie imperială şi "civilizaţii" care o au) şi cea mai importantă manifestare a unei identităţi colective comune. În acest sens, statul care se revendică de la o civilizaţie nu se fondează doar la o anumită naţiune sau religie, ci la o "civilizaţie" excepţională. Dar acest nou-vechi imperialism dovedeşte, de fapt, inexistenţa unei alternative orientate spre viitor la situaţia existentă.