Iluzia reformei

Cuvîntul reformă, de care noi românii ne-am săturat ca de mere pădureţe, este rostit în continuare de alţii cu aplomb şi speranţă. Ca şi cînd ar fi ceva "bun". Subiectul fierbinte al politicii internaţionale, zilele aces-tea, este reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Tema aceasta pare să fi devenit un soi de modă la New York, din 1990 încoace. Primul care a pus-o cu autoritate pe agendă a fost Bouthros Bouthros Ghali, secretarul general al Organizaţiei, la vremea marilor schimbări ale lumii bipolare. După lunga perioadă a războiului rece, în care ONU fusese transformată într-un steril cîmp de confruntare ideologică, "Marea Antantă" SUA-URSS şi modul exemplar în care a fost folosit instrumentul ONU în abordarea conflictului Irak-Kuweit au creat un val uriaş de speranţă. Speranţa că Organizaţia Mondială ar putea să intre într-o eră nouă, una capabilă nu doar să o revitalizeze, ci să facă din ea centrul de decizie şi motorul acţiunii eficiente într-o lume eliberată de constrîngerile cortinei de fier. În cuprinsul paginilor Agendei pentru Pace, ONU s-a visat capabilă să organizeze pacea lumii noi şi să devină, în acelaşi timp, "braţul ei înarmat". Iluzia nu a ţinut însă decît cîteva luni. B.B. Ghali nu şi-a putut înnoi mandatul, pierzînd susţinerea Statelor Unite, iar documentul care-l făcuse celebru, pentru un sfert de oră, a căzut în uitare. Nu însă şi ideea că organizaţia ar trebui reformată.

O seamă de ţări, care se consideră azi foarte importante, nu au ezitat să-şi facă cunoscute ideile privind o posibilă reformă. Cel mai vînat a fost, desigur, statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate. O poziţie rezervată de actuala Charta pentru Statele Unite, Rusia, China, Franţa şi Marea Britanie, reflectînd statutul lor de puteri învingătoare la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, cînd organizaţia a fost creată. Între timp, unele dintre statele învinse au devenit mari puteri industriale şi/sau militare, cum sînt Germania sau Japonia, foste colonii ca India, au devenit state de prim rang datorită creşterii populaţiei, dar şi puterii nucleare. Statele arabe sînt şi ele nemulţumite de actuala compoziţie a singurei ins-tituţii cu autoritate din cadrul ONU şi ar rîvni la un loc între "nemuritori".

La preluarea mandatului de secretar general, Koffi Annan a crezut şi el că-şi va putea depăşi condiţia de funcţionar pe viaţă al unei instituţii care oferă confort, dar nu şi glorie. De aceea, a lansat un nou demers, pus sub egida unui "consiliu al înţelepţilor", care să facă propuneri de schimbare, actualizare, reinterpretare a Chartei şi de reformă a instituţiei. Evident, lucrurile s-au învîrtit în jurul aceloraşi teme. Schimbarea compoziţiei Consiliului de Securitate, mărirea numărului de membri permanenţi, reprezentare geografică versus reprezentare pe bază de statut de putere, crearea unor instrumente proprii pentru posibila intervenţie în forţă în condiţii de criză, clarificarea statutului acţiunilor teroriste şi a intervenţiilor din raţiuni umanitare. Alţi bani, altă distracţie!

Rezultatul este un alt text şi, desigur, nici o soluţie! Pentru că o soluţie nu are cum să vină de la funcţionarii ONU sau "înţelepţii" pe care i-au ales să vorbească în numele lor. Ceea ce este şi face ONU, ceea ce poate şi nu poate este strict definit de ceea ce guvernele statelor membre vor şi pot. Desigur, în primul rînd cele care ocupă poziţia centrală de membri permanenţi. Tema nu poate fi redusă la o problemă de optim organizaţional, ca şi cînd ONU ar fi o firmă sau un ONG cărora li se caută varianta funcţională de maxim. Evident că actualii membri permanenţi ai Consiliului de Securitate nu au nici o înclinaţie să-şi împartă privilegiile cu alte state. Evident că nimeni nu-i va putea obliga să o facă. Evident că fără o rescriere a Chartei nici o reformă nu este cu adevărat posibilă. Evident că nimeni, dintre cei mari, nu vor o rescriere a Chartei. Şi cercul se închide! Cît priveşte terorismul, realitatea politică crudă este că mai bine de 60 de guverne s-au pronunţat recent, oficial, în cadrul organizaţiei, împotriva oricărei încercări de a-l scoate în afara legii. Terorismul este considerat şi recunoscut de aceste guverne ca un mijloc legitim de luptă politică! Iar cînd este vorba despre realizarea unor capacităţi militare proprii, de menţinere a păcii, de intervenţie în caz de criză sau de prevenire, ONU, din nou, nu poate mai mult decît pot statele membre. Cine să asambleze aceste forţe, cine să le comande, cine să le instruiască, cine să le echipeze, cine să le plătească salariile şi cheltuielile de operare? Statele membre? O iluzie fără nici o şansă de a deveni vreodată realitate. Statele mari, care au asemenea capabilităţi, au şi interesul să-şi folosească potenţialul potrivit politicii şi intereselor proprii. Ceea ce şi fac!

Întreaga retorică a "reformei ONU" se izbeşte necruţător de realitatea politică şi logica puterii care o domină. De aceea, ea este condamnată să rămînă o simplă retorică. De altfel, legea nr. 1 a organizaţiilor, de orice fel, spune că ele nu sînt făcute pentru a fi schimbate, ori reformate. Organizaţiile sînt structuri complexe de interacţiune menite să soluţioneze o problemă sau un set coerent de probleme. Ori problema nu mai este prezentă şi atunci organizaţia nu-şi mai are rostul, ori dacă persistă, organizaţia continuă să existe, fără să fie nevoie de schimbare. Dacă există o problemă nouă, întreaga istorie a organizaţiilor arată că şansa cea mai mare de a o rezolva o are o nouă organizaţie, iar nu una "reformată". E ca şi cînd ai vrea ca din maşina de tocat carne să faci una de spălat, pentru simplul motiv că pe lîngă chiftele ţi-ar trebui şi niscai cămăşi curate! O fi nevoie, nu zic ba, dar în loc să încerci să "reformezi" maşina de tocat, bunul simţ îţi spune că soluţia este să-ţi cumperi şi una de spălat rufe!

Acum, nu-i mai puţin adevărat că bunul simţ în politică e departe de a fi o redută dinainte cucerită!