În căutarea punctului critic

Cînd şi-a scris cartea Malcom Gladwell, criza financiară şi economică nu exista. Ideea de a explica mecanismul prin care "lucruri mici pot provoca schimbări de proporţii", pe baza regulilor care fac posibile procese rapide şi extinse de "contagiune socială", nu era chiar nouă. Zăcuse, ca multe altele, prin tomurile cu scrieri docte de psihologie socială, pe care nu le citesc decît "membrii sectei" ce se ocupă cu asemenea "ştiinţe ciudate".

Poate fi cauza actualei crize financiare o "epidemie de hoţie"? Dacă este să ne luăm după "Teoria Ferestrelor Sparte", DA! Comportamentele predatoare, susţine teoria cu pricina, sunt contagioase, iar o epidemie poate începe de la o simplă fereastră spartă. Totul depinde de reacţia comunităţii faţă de acest simplu incident. "Dacă se sparge o fereastră şi nu o repară nimeni, oamenii care trec pe acolo vor trage concluzia că nimănui nu-i pasă şi că nimeni nu este răspunzător. În curînd, alte ferestre vor fi sparte, iar sentimentul de anarhie se va răspîndi din clădirea aceea pe stradă, transmiţînd semnalul că orice este acceptabil".

Această structură a evenimentelor, gîndirii şi comportării se regăseşte în mecanismele marii "industrii financiare", pe care astăzi toată lumea le consideră responsabile de criză. Dacă pînă acum aveam doar "teorii", din 16 Aprilie 2010, avem certitudini juridice. Instituţia de supraveghere a pieţei schimburilor financiare din Statele Unite, Securities and Exchange Commission, a depus o plîngere în justiţie împotriva gigantului Goldman Sachs & Co. pentru fraudă împotriva investitorilor, acuzîndu-l că a acţionat, cu bună ştiinţă, ascunzînd anumitor cumpărători date esenţiale despre unele produse sau prezentîndu-le eronat. Manevrele la care face referire plîngerea în justiţie datează din 2007 şi se referă la acţiunea concretă de "împachetare" a riscurilor asociate unor poliţe de pe piaţa tranzacţiilor imobiliare, într-un produs nou, ABACUS 2007- AC! Problema este că decizia cu privire la structura pachetului de riscuri/poliţe nu a fost făcută de un evaluator independent, ci de un un jucător pe piaţă, hedge fondul Paulson & Co, care a pariat masiv pe căderea valorii produselor respective, în timp ce ele erau prezentate celorlalţi investitori ca fiind relativ sigure. Pe scurt, investitorii au pierdut circa un miliard de dolari, din care Goldman şi Paulson au încasat, prin "mecanismele pieţei financiare", partea leului! Acest joc "de-a spartul ferestrelor vecinului, ca să-i furăm mobila din casă", a devenit, încă din anii "90, în lumea marii industrii a finanţelor, nu doar ocupaţia preferată, ci şi sursa cea mai importantă de cîştiguri, uriaşe, pentru "marii jucători". Lumea din jur s-a făcut că nu se întîmplă nimic, ba chiar s-a lăsat fascinată de amploarea operaţiunilor din noul cazinou deschis. Pe uşa din faţă, ieşeau puţinii şi atît de fericiţii cîştigători, în timp ce pierzătorii păreau că nu există! Astfel, anarhia s-a mutat din casă pe stradă şi, de acolo, în lumea întreagă. Costurile, vreau să zic, pentru că profiturile şi bonusurile pentru "managementul de top" au rămas în zona miliardelor, respectiv a zecilor de milioane, în ciuda crizei, şi anume în conturile cîtorva jucători privilegiaţi. Iar cînd unii dintre ei s-au văzut la ananghie, în pericol să-şi piardă fondurile, au dat fuga la "guvern", ţipînd ca din gură de şarpe că, dacă rămîn ei cu buzunarele goale, înseamnă că e criză mare, monşer, şi vine musai apocalipsa. Drept pentru care li s-au mai dat nişte bani, cam tot atît cît prăduiseră, ca să aibă cu ce juca în continuare la "marea ruletă". Zis şi făcut! Desigur, oamenii politici s-au trezit cu cartoful fierbinte în mînă şi, în consecinţă, caută cu disperare soluţii. Soluţii de reglementare. În primul rînd a uriaşei pieţe a de-rivatelor. O pletoră de instrumente financiare, ieşite din mantaua unei alte legi, cea din anul 2000, in-titulată anost: Actul pentru Modernizarea Tranzacţiilor cu produse Futures, din care au răsărit, între altele, contractele de schimb pe eşecul de plată a datoriilor, contractele pe colateralizarea datoriilor, contracte de schimb pe rate ale dobînzii etc.

Omul de bun simţ se poate întreba: de ce toate aceste mărfuri "ciudate", considerate astăzi atît de "toxice", au avut un succes atît de mare? Răspunsul îl găsiţi în istoria cu Goldman şi Paulson! Pentru că ele speculează fuga de riscuri a investitorilor obişnuiţi, în timp ce pentru "jucătorii specializaţi" reprezintă oportunitatea de a exersa "arta secretă", şi deloc onestă, a dobîndirii cîştigurilor speculative pe seama privilegiilor de putere şi de acces fraudulos la informaţie, în piaţă. În sfîrşit, o limită pare să fi fost atinsă, dacă au ajuns să fie considerate alături cu legea chiar şi acţiunile lui Goldman Sachs & Co!

Problema este dacă această limită reprezintă punctul critic de la care procesul poate fi oprit şi inversat. Punctul de la care, dintr-o lume dominată de comportamentele predatoare, industria financiară se poate întoarce la regulile unei competiţii în care cîştigurile sunt legate de contribuţia la performanţa socială a economiei, nu doar de capacitatea de a inventa noi scheme pentru speculaţii oculte, prin care creşterea artificială, locală şi temporară a cîştigului financiar devine ghilotina care sacrifică totul şi pe toţi ceilalţi.