Inacceptabilul

Mai întâi, câteva evenimente disparate. Săptămânile trecute, pe Arcul de Triumf era agăţată o reclamă imensă, la o companie electrică. Acum câteva zile, împuşcături în curtea unui spital din Craiova. De Paşti, la marginea drumurilor şi a pieţelor se tăiau miei. Petrecăreţi în maşinuţe tip ATV făceau curse printre turiştii care căutau câteva clipe de linişte pe plajă.

Lucruri nelalocul lor, care deranjează, se petrec oriunde. Reclame agăţate aiurea am văzut şi la Berlin. Cu pistolul s-a tras în stradă şi la Budapesta. Dar la noi e ceva diferit. Fundamental diferit. La noi se petrec lucruri inacceptabile. Nimănui nu i-a trecut prin minte, la Berlin, să prindă reclame de Poarta Brandenburg, pentru simplu motiv că acela e un spaţiu simbolic, sacru, nu doar doi stâlpi care susţin o traversă. Se trage cu arma şi prin alte părţi, dar nicăieri nu vezi poliţia codindu-se să îi aresteze pe făptaşi. Pe scurt, există nişte limite care nu pot fi încălcate, până şi în ce priveşte dezordinea, infamia şi ineficienţa. A le nesocoti pe acestea înseamnă să ne întoar­cem la manierele barbare, pre-moderne. Doar într-o societate retardată e permis să tai animale la marginea drumului sau să goneşti cu ATV-ul printre părinţi care îşi duc copiii de mână.

Diferenţa dintre societatea românească actuală şi aceea occidentală nu e, aşadar, doar una de grad. E şi una de natură. Ceea ce în Vest a fost declarat de mult ca inacceptabil, la noi e monedă curentă. Nunţi între minori, eventual sub 14 ani, sub pretextul respectării "tradiţiei". Un partid virulent anti-semit în Parlament. Câini otrăviţi de primării. Localuri lugubre care răsar prin parcuri istorice ale Capitalei. Mistreţi împuşcaţi în ţarc de bogătaşi cu dosare penale, în icnetele de admiraţie ale prezen­tatoarelor de la televiziune.

Suntem obişnuiţi să privim dezvoltarea istorică a Vestului ca pe un progres al libertăţii. Pe undeva, este adevărat. Dar la fel de importantă a fost formarea unui sistem complex de interdicţii sociale. Cu alte cuvinte, graniţele spaţiului public al societăţii liberale au fost trasate prin definirea şi exilarea a ceea ce este inacceptabil din tradiţiile şi apucăturile societăţii tradiţionale.

Agentul principal al acestei mari reforme a fost statul modern. Şi cel puţin într-o privinţă, acesta a continuat să cultive o valoare a suveranităţii clasice, pre-moderne: curajul. E o constantă a gândirii politice tradiţionale aceea care vede curajul drept un atribut esenţial al suveranului. Iar statul modern a preluat acest cult al curajului. El a înfruntat grupurile tradiţionale, pe care le-a reformat din temelii im­punându-le o serie de inter­dicţii.

Aşa a luat naştere ceea ce numim Occidentul. Statul a sfidat aristocraţia, interzicând duelul şi eliminând privilegiile juridice. A rezistat breslelor, declarând ilegale ucenicia şi exploatarea domestică. A impus limite obiceiurilor rurale, restrângând festivalurile populare cum ar fi Carnavalul, cu violenţa lor habituală. A sfidat chiar şi clasa muncitoare din oraşe, privând-o de dis­tracţiile sale comune, cum ar fi luptele de cocoşi sau de câini, ori restrângându-i accesul la băutură ieftină, prin măsurile de temperanţă. S-a înfruntat, în cele din urmă, chiar şi cu Biserica, mai ales în zonele protestante, prin interzicerea sau limitarea unor aspecte ale cultului popular cum ar fi venerarea relicvelor.

Prin tolerarea inacceptabilului, statul nostru, "de tranziţie", a dovedit că este la antipozii curajului. Acest lucru este cel mai inacceptabil dintre toate: un stat care dă dovadă de laşitate.

O laşitate pe care o vedem la tot pasul. Poliţistul care salută cu teamă maşina vreunui boss local care a luat-o pe contrasens, executorul judecătoresc care nu îndrăzneşte să pună în aplicare o sentinţă definitivă pentru că vreun patron de fabrică de răcoritoare i-a închis poarta în nas sau procurorii care nu se mai decid să trimită în judecată pe câte un fost sau actual ministru.

Precum în natură, şi aici există o lege a compensaţiei. Laşitatea unor personaje e contra-balansată de cruzimea de care dau dovadă atunci când sunt ei în măsură să-i împileze pe alţii. Sau cel puţin de lipsa totală a oricărei sensibilităţi morale în faţa inacceptabilului. Uitaţi-vă doar la câţi poliţişti trec indiferenţi pe lângă numeroşii copii care cerşesc printre maşini, la intersecţii. Am telefonat odată la 112, pentru că unul dintre aceşti prichindei stătea aproape dezbrăcat, pe un frig crunt. "Şi ce să-i fac, dom"le, să-l iau eu acasă?" - mi-a răspuns vocea de la numărul de urgenţă.

Mai suntem obişnuiţi să vedem statul nostru, fie în formula sa socialistă, fie în formula sa "de tranziţie", ca pe unul caracterizat în primul rând de ineficienţă economică şi administrativă. Dar ca instituţionalizare a laşităţii şi a indiferenţei la inacceptabil, el nu încarnează doar un deficit de utilitate, ci şi unul moral. Prin urmare, reformarea sa trebuie să fie nu doar una economică, ci şi una etică.