Întâlnirea Iohannis-Trump, lideri mici, speranţe mari

Primirea preşedintelui Klaus Iohannis la Casa Albă într-o vizită de lucru a fost analizată ca una de stat, în urma bunei înţelegeri pe care cei doi lideri au avut-o. Chiar dacă unele aspecte caracteristice unei astfel de întâlniri au lipsit din protocolul vizitei, este cert că modul în care preşedintele României a fost tratat, mult peste aşteptările analiştilor, indică un plus de bunăvoinţă din partea SUA. Pentru personalitatea haotică şi deloc-diplomatică a preşedintelui american, lucrurile nu puteau să iasă mai bine, ba chiar sunt surprinzătoare.

Sunt grăitoare imaginile cu liderii europeni, adunaţi în jurul Angelei Merkel la întâlnirea şefilor de stat NATO, încercând să-şi păstreze expresia feţelor neutră, în timp ce domnul Trump perora pe tema banilor practic datoraţi de alte state la apărarea comună.

La fel de grăitoare este scena în care Trump împinge un premier la o parte, pentru a intra în cadrul camerelor. Acestea sunt gesturile care îl definesc, la nivel public, alături de scenele penibile în care dă mâna în stil dictatorial cu alţi lideri de stat.

Cele mai mici gesturi sunt analizate şi li se acordă importanţă, în contrastul dezastruos al ultimelor întâlniri avute de Trump. Cu răceala evidentă şi revelatoare a lui Angelei Merkel drept caz de pornire, în relaţia cu preşedintele SUA, domnul Iohannis a părut egalul celui mai puternic om de pe planetă. Pentru milioanele de români care au urmărit întâlnirea, reprezentantul ţării noastre era aproape regal primit. Pus în contrast, din nou, cu evenimentele de la ultimul Summit G7 sau cel al liderilor NATO, Klaus Iohannis reuşea un raport personal demn de Kissinger sau Richelieu. În această optică, de reuşită nesperată, poate chiar de victorie "furată" a rămas întâlnirea, în măsura în care domnul Trump, în fapt, nu este diplomat, ci businessman.

Este paradoxal, având în vedere modul în care a câştigat alegerile din SUA, întotdeauna curtând camerele de televiziune, declarând orice se dorea auzit de către conservatorii care l-au votat, ca domnul Trump să nu poată juca un minim de teatru în cadrul întâlnirilor diplomatice. Deja ajuns în funcţie, omul nu este obişnuit să primească sfaturi şi nicidecum să se încline în faţa funcţiei. Pare un politician provincial de prim mandat mai degrabă decât un lider uns de Washington, care şi-a construit extrem de atent imaginea publică. Dar acesta este adevărul.

Reacţiile domnului Trump nu sunt, deci, deloc ciudate, ci doar vorbesc despre un pragmatism sever, poate chiar a propriei personalităţi misogine şi nesigure. De la investitură, preşedintele SUA s-a înscris într-o politică conservatoare şi izolaţionistă, cu greu găsind fondurile la buget pentru a-şi duce la îndeplinire promisiunile din campanie. Tocmai faptul că s-a ţinut de îndeplinirea lor este surprinzător, când era evident că, în multe cazuri, erau simple declaraţii menite să aducă voturi şi nimic altceva. Domnul Trump a jucat independent de Washington, dar odată ajuns în funcţie, a descoperit că jocul nu este individual, ci necesită implicarea mai multor poli de putere instituţională (Congresul, în bună măsură), faţă de care nu avea nicio pârghie. Speranţa republicanilor nu era, în mod cert, cu Hillary Clinton considerată victorioasă în cam orice scenariu. Ghinion, cum ar observa sec domnul Iohannis!

Se creează imaginea unui lider deloc carismatic, dar providenţial intereselor republicane, căruia jocul ar trebui, în continuare, să-i fie înclinat în favoarea sa. Realitatea este alta, fapt vizibil şi din sondajele legate de popularitatea sa. La câteva luni de la preluarea mandatului, 56% dintre americani sunt mai degrabă nemulţumiţi de prestaţia lui Trump, în timp ce doar 38% sunt pozitivi. Obama nu a coborât sub 44% pe pozitiv, timp de două mandate. George W. Bush avea 38% "job approval" abia după 2000 de zile de mandat.

Şi vedem, deci, nevoia de performanţă a preşedintelui, fapt cel mai uşor dovedit prin acţiunile de politică externă: protecţionism economic la adresa Europei, retragerea din tratatele internaţionale istorice pe tema încălzirii globale, un nou efort de pace în Orientul Mijlociu, cu criza din Qatar nu foarte importantă în marea înţelegere dintre statele arabe şi Israel, un contract de 110 miliarde de dolari pentru arme cu Arabia Saudită şi mobilizare pe subiectul Coreei de Nord.

Domnul Trump bate şaua ca să înţeleagă elefantul, mai exact partidul republican, în măsura în care mărturia fostului director FBI, James Comey, cu privire la traficul de influenţă pe tema Rusiei, i-ar putea aduce suspendarea. Are nevoie de protecţia republicanilor, spunând, practic "voi nu m-aţi vrut, dar acum eu vă vreau." Iar într-o zi frumoasă de iunie, face chiar concesiuni presei adunate în Rose Garden, acceptând întrebări, când, de-a lungul ultimei perioade o acuzase că transmite ştiri false (fake news). Şi face asta alături de preşedintele unei ţări din Europa de Est pe care majoritatea populaţiei sale votante ar plasa-o cu greu pe hartă. Acesta este contextul american al întâlnirii de succes dintre Trump şi Iohannis.

Domnul Iohannis, la rândul său, căuta o lovitură de imagine. Parţial datorită muncii extrem de bune a Ambasadei României în SUA, parţial datorită propriei sale carisme (găsite printr-un colţ, probabil), acest Kennedy nesperat al politicii româneşti a reuşit să aducă un plus de imagine celui mai puternic om de pe planetă. Relaţia a fost una consensuală şi de business, nivel la care domnul Trump putea vorbi. Şi a vorbit, în tonuri elogioase, atât despre omologul său, cât şi despre România (după ce fiul său venise la o partidă de vânătoare în judeţul Alba). Domnul Trump ne-a dat gata prin faptul că ştia ceva despre noi şi ne-a onorat prin tratarea lui Klaus Iohannis ca pe un egal.

În bune spirite, când a fost întrebat dacă fundaţia NATO există, mai exact articolul 5 din tratatul de apărare, care obligă statele membre să vină în ajutor, în cazul unei agresiuni armate, Trump a permis ideea. Spunem permis, pentru că este neclar dacă avea vreo noţiune exactă referitoare la ce înseamnă acel articol. Bonomia şi faptul că era vorba de NATO (deci era de bine) l-au împins să declare că se obligă să respecte cea mai importantă faţetă a păcii mondiale, de la cel de-al doilea Război Mondial. La Summitul NATO, cu scurtă vreme în urmă, subiectul fusese mut. Din nou, este neclar dacă o întrebare suplimentară pusă de jurnalista româncă, de tipul "dar ştiţi ce e articolul 5?", ar fi primit răspuns. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe probabil i-a mulţumit, pios, lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat.

Este, de asemenea, foarte probabil, ca domnul Trump, hotelier de fel, să vadă totul ca pe o simplă primire, chiar informală, până la urmă. Non-politicianul avea de făcut nişte declaraţii pe tema crizei din Qatar, avea un speech pregătit în privinţa întâlnirii cu românul, dar mai departe de atât şi în răspunsurile date presei, pare să fi fost doar prins într-o zi bună. Omul a punctat pe teme care n-aveau cum să-l afecteze: da, SUA susţin lupta anticorupţie (evident!), da, SUA au un parteneriat bun (nu strategic!) cu România (l-am plăcut pe omul de lângă mine). Da, susţinem Art. 5 al NATO (ce o fi ăla, nu ştiu, dar dacă mi se pune întrebarea, e important şi trebuie să dau un răspuns). Da, există corupţie în România, dar vor veni în sfârşit americanii şi veţi vedea că va fi mai bine (îi fac de bani şi p-ăştia!). Nu-l durea gura, pe româneşte, să spună niciunul dintre aceste lucruri. Dar diferenţa dintre un lider străin care cunoaşte aceste subiecte de importanţă maximă în România şi domnul Trump rămâne neclară.

Este improbabil, de fapt, la cum relata presa americană că preşedintele SUA îşi cere sintetizate rapoartele de siguranţă naţională, să aibă vreun habar pe temele pe care a vorbit liber. Şi aici este ipocrizia presei şi a analiştilor români, care, cunoscând situaţia, s-au grăbit să acorde valenţe de om de stat unui clovn. Din păcate, este perfect posibil ca ceea ce s-a declarat în Rose Garden să n-aibă absolut nicio greutate reală. Acesta este riscul, deşi speranţa noastră rămâne, mai degrabă, pe buna relaţie personală dintre Trump şi Iohannis. Adică vorbim, până la urmă, tot de un şmenuleţ, o pilă pentru când trebuie. Să fie primită, cu mulţumirile de rigoare neamţului nostru, de acum român şi chiar prezidenţiabil pentru al doilea mandat!

Atmosfera şi onoarea de a fi primiţi la Casa Albă au luat pe sus toată delegaţia română, politicieni, diplomaţi şi jurnalişti, care s-au grăbit să ridice în slăvi evenimentul şi să acorde întâlnirii valenţe extrem de înalte, aproape uitând de faptul că aveau de-a face cu un "showman" nativ şi nu un om de stat versat. Este de subliniat, însă, capacitatea domnului Iohannis de a se adapta situaţiei şi de a înţelege cu cine are de-a face, ba chiar să aducă necesarul de demnitate în întreaga poveste. Dar faţa ne-a fost luată de aparenta putere instituţională, în măsura în care nici domnul Trump nu este prea sigur de ea. Rămâne de văzut, din această perspectivă, cine sunt, în fapt, provincialii.