Istoria ne ajunge din urmă

Chiar dacă refuzăm să acceptăm ororile trecutului nostru colectiv şi oricât am încerca să ocolim adevărurile neplăcute, Istoria tot ne ajunge din urmă. Iar atunci, fie suntem într-adevăr puternici, reconciliindu-ne cu trecutul, fie, din contră, ascunzându-ne în spatele raţiunii de stat sau a interesului naţional vom continua să falsificăm istoria, sperând că astfel vom rămâne "puri". Aşa încep operaţiile de purificare, atât ale istoriei, cât şi a populaţiei.

La noi, cultul Legiunii sau al mareşalului Antonescu, promovând antisemitismul şi ura de rasă amestecată cu cea de clasă, sunt nu doar tolerate, ci de multe ori încurajate. O dovedeşte slujba de pomenire a mareşalului Antonescu - cel care a ordonat soluţia finală şi a dispus aplicarea acesteia într-o formă care i-a surprins prin brutalitatea sa până şi pe nazişti - la o biserică din Vaslui, la fel de bine ca şi monumentul, vechi deja de trei decenii, din curtea penitenciarului Jilava. Dacă pe 4 februarie anul acesta un fost locotenent colonel al Serviciul Român Informaţii a fost condamnat în primă instanţă la un an de închisoare cu suspendare pentru negaţionism, cimitirele evreieşti sunt în continuare, cum s-a întâmplat sâmbătă noapte la Ploieşti, vandalizate de către "necunoscuţi". Falsificarea istoriei este un vechi păcat la noi, iar acesta produce monştrii. Iar falsificarea istoriei merge mână în mână cu atacul împotriva statului de drept şi contrafacerea societăţii civile.

Slăbiciunea cronică a "democraţiei de vitrină" (termenul îi aparţine unui martor al vremurilor, Mattei Dogan) româneşti a lăsat cale liberă extremismului fundamentalist legionar care a spulberat iluzia democratică dând frâu liber celor mai hidoase instincte naţionaliste. Aşa a alunecat România spre aplicarea "soluţiei finale" pentru ca apoi să ascundă mai bine de o jumătate de secol faptul că în Transnistria au fost asasinaţi peste 300.000 de evrei şi romi.

Acest sentiment astăzi revitalizat - conservat mai bine de o jumătate de secol într-o formă mascată de apologeţii naţional comunism şi transmis apoi după 1989 către neo-fasciştii de astăzi de către foştii ştefan-gheorghişti sau de foştii securişti, cum a fost cazul fostului sereist mai sus amintit - este instrumentalizat împotriva unei democraţii la fel de firave ca şi cea interbelică. Confuzia valorilor şi retragerea unei părţi a societăţii spre redute identitar-religioase a facilitat, în absenţa unei politici critice a memoriei şi a unui efort coordonat de susţinere a democraţiei, asaltul împotriva democraţiei liberale în diferitele sale forme.

Pe această bază, teoriile conspiraţiei - pe care manualele de istorie politizată ale naţional comunismului, eternizate de post-comunism, cu mici transformări, până astăzi - au (re)legitimat naţionalismul care, alături de suveranism şi ortodoxism, au condamnat libertăţile şi drepturile omului şi au revigorat sentimentele totalitare, între care antisemitismul. Şi dacă Istoria ne ajunge din urmă cine ne asigură că aceasta nu se va şi repeta?