Jocuri şi jucării ale istoriei

Istoria României poate fi înţeleasă ca un joc de lego. Unitatea de compunere este "Deceniul". Tipologia deceniilor, din care se asamblea-ză istoria noas-tră, este relativ săracă. Avem doar patru: "obsedantul deceniu" (opresiunea), "deceniul pierdut" (risipirea resurselor şi/ sau a unei şanse istorice), "deceniul construcţiei" (instituţionale şi/sau economice) şi "deceniul catastrofei" (o ruptură sau prăbuşire care schimbă direcţia destinului istoric). Deceniile nu-şi urmează strict calendaristic unul altuia; uneori apare un interval de cîţiva ani, pînă se intră în logica următorului segment. Se observă uşor că din patru, trei module ne trag în jos, ne întîrzie sau chiar ne deraiază destinul colectiv. Nu-i de mirare că idealul politic al României, de cînd s-a constituit ca stat modern, este acelaşi şi rămîne mereu neatins: recuperarea decalajului care ne separă de miezul şi realizările civilizaţiei europene. Reciproc, nici lehamitea sau exasperarea europenilor faţă de noi nu a scăzut niciodată sub pragul critic, astfel încît să ne confere alt statut decît cel de "interesanţi", adică nişte ciudaţi-neadaptaţi pe seama cărora se pot trage oarecari foloase materiale, pe termen scurt, dar nimic mai mult.

Pentru a exemplifica, am putea alege o perioadă de o sută de ani, cum este cea care începe cu deceniul catastrofei celui de-al doilea război mondial, 1938-1948, după care urmează deceniul de opresiune masivă (obsedantul deceniu) 1950-1960, deceniul construcţiei în variantă socialistă, 1964-1974, şi revenirea regimului politic la logica dominantă a represiunii, deceniul 1980-1989.

Ce "culoare" are pentru fiecare dintre noi deceniul care începe cu Decembrie 1989, este o chestiune în care cu greu poate spera cineva să găsească un numitor comun. Dacă privim lucrurile, însă, nu din perspectiva experienţelor individuale, ci din cea a marii colectivităţi care este România, atunci lucrurile pot căpăta un relief mai precis. Prima întrebare ar fi chiar aceas-ta: s-a comportat societatea românească, ca răspuns la noile condiţii din Europa şi din lume, ca o mare colectivitate? Ori, poate, ca un sistem de comunităţi diverse, articulate însă de o infrastructură comună de valori, obiective şi realizări? Sau ca o masă socială amorfă, deasupra căreia o minusculă lume alcătuită din clici, găşti sau haite de parveniţi şi-a văzut de interesele personale, luînd în arendă, dacă nu chiar în proprietate, mijloacele administraţiei publice şi ale gestiunii politice într-o semi-democraţie originală, numai bună să ofere toate alibiurile şi scuzele pentru orice excese şi aberaţii care au rezultat din lipsa de ştiinţă, de interes, sau din competiţia pentru putere, dintre ele? Aparent, este un deceniu al construcţiei instituţionale, politice şi chiar economice, în măsura în care toate aceste mari domenii ale activităţii sociale şi-au schimbat, din temelii, formele de existenţă şi natura interacţiunilor. În realitate, însă, se vede de la o poştă că pe teren nu se află o construcţie instituţională, ci doar o încropeală, o democraţie construită din "chioşcuri şi buticuri", pe care acum toată lumea vrea să le dărîme, întrucît din ele nu se va naşte niciodată o democraţie, aşa cum din chioşcurile şi buticurile împătimiţilor libertăţii economice din primul deceniu post-decembrist nu se putea naşte niciodată o economie de piaţă, cu tot ceea ce-i trebuie unei ţări ca să se dezvolte. În Europa, dar mai ales în America, deceniul acesta este considerat unul al "exceselor", iar el a fost urmat de cel al "catastrofelor", sau marilor crize, dacă preferaţi: criza de securitate creată de 9/11, criza financiară, creată de excesele lăcomiei şi iluzia resurselor provenite doar din mişcarea fondurilor, urmată de criza economică, cu care am trecut pragul într-un nou deceniu, 2010-2020.

2000-2010, în ciuda oricăror considerente, va rămîne consemnat în istorie ca deceniu al construcţiei. Nu atît pentru că pe plan intern risipa de resurse economice şi umane ar fi încetat, sau pentru că instituţiile vieţii politice, juridice şi economice ar fi fost în sfîrşit puse pe picioare. Singurul motiv este acela că Româ-nia a fost împinsă-tentată să urmeze o cură activă şi foarte concentrată de "adaptări instituţionale" care să-i confere o minimă compatibilitate cu cele două mari sisteme integratoare ale spaţiului euro-atlantic: NATO şi Uniunea Europeană. Operaţia a fost încheiată cu succes, pacientul însă va sta mult în sala de reanimare, iar viaţa lui depinde astăzi şi va mai depinde încă o lungă perioadă de timp de "instrumentele artificiale" la care este conectat, pentru a i se asigura funcţiile vitale.

Ce fel de deceniu este cel început acum, în 2010: al construcţiei, al risipei şi ratării, al catastrofei sau al opresiunii? Interesant de observat este că niciuna din aceste posibilităţi nu a scăpat proiecţiilor cu care operăm în spaţiul public, fie în zona media, fie în cea a discursului politic, ori analitic. Ce am putea rata? Integrarea europeană! Grecia şi Irlanda obligă Europa să ia în considerare varianta "integrării eşuate", chiar dacă acest lucru nu-i convine şi nici nu ştie cum să gestioneze situaţia; nu are nici mijloace politice, nici prea multe soluţii la îndemînă. Pentru România, s-ar crea un precedent pe toboganul căruia ar fi cît se poate de uşor să alunecăm. Ce putem risipi? Timp şi resurse umane, ca mai totdeauna! Este posibilă o catastrofă socială? La gradul nostru de instabilitate, fragilitate economică şi instituţională, orice eveniment cu puţin relief istoric, poate să ne răstoarne căruţa! E posibil să ne apucăm de construit ceva, sistematic? Posibil este! Din păcate, cu probabilităţile stăm prost, chiar foarte prost, dacă ne uităm la experienţa celor 100 de ani pe care i-am luat ca orizont de referinţă. Jocurile politice de care suntem noi în stare, de o sută de ani, nu ne dau şansa să fim altceva decît tot ce-am mai fost, ba poate încă şi mai puţin decît atît, doar jucării ale istoriei.