Lege şi tocmeală

Justiţia nu mai este oarbă. După tratamentul improvizat din Tranziţia fără de sfîrşit, administrarea de ultimă oră a noii legislaţii privind CNSAS, a făcut minuni. Acum că toţi bravii informatori ai Securităţii din magistratură pot fi deconspiraţi, fie că au făcut sau nu poliţie politică, agenţii Dreptăţii se manifes-tă. Acum că vede, Justiţia şi-a oprit privirea ageră asupra lui Traian Băsescu. Şi cum o minune nu vine singură, Justiţia a devenit vocală. Cel puţin aşa s-a întîmplat cu Asociaţia Magistraţilor din România, care îşi revendică reprezentarea judecătorilor şi procurorilor. Dar pentru că acuitatea vizuală nu a revenit complet, lucrurile se cam încurcă. Iar faptele sociale, precum corupţia, nu sînt observate, în schimb afirmaţiile Preşedintelui sînt auzite. Şi reacţia nu întîrzie să apară: CSM a fost somat să îl reclame pe Traian Băsescu în faţa Curţii Constituţionale pentru atentat împotriva demnităţii şi independenţei Justiţiei. Să se înveţe o dată minte şi Preşedintele, că libertatea cuvîntului nu poate fi folosită în exces. Căci excesul dăunează. Corupţiei.

"Neînţelegerile" la care fac referire reprezentanţii magistraţilor nu privesc însă raportul între puterile statului, ci apolitismul magistraţilor. Care pare să se fi evaporat sub efectul indignării. Din motive care scapă analizei superficiale, prin reacţia sa, AMR a depăşit cadrul definit de Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor. Căci la articolul 8 al susnumitei legi, se subliniază nu doar că "magistraţii nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor politice", sau că aceştia "nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare activităţi cu caracter politic", dar şi că "magistraţii sînt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice". Iar protestul faţă de declaraţiile lui Traian Băsescu de la sfîrşitul lunii februarie are un conţinut politic implicit. Confuzia creată este periculoasă. Căci argumentul impulsivităţii nu poate fi acceptat din partea semnatarilor protestului AMR. Aceştia sînt datori să rămînă imparţiali şi rezonabili. Ori reclamînd lezarea demnităţii ca urmare a declaraţiilor Preşedintelui, magistraţii au căzut în capcana politicii, devenind părtinitori. Nedreptatea judecăţilor generalizatoare, precum cea privind corupţia din justiţie, nu justifică depăşirea frontierelor impuse de statutul apolitic al magistraturii.

Contextul politic nu poate fi ocultat. El îşi imprimă amprenta asupra sesizărilor AMR. Libertatea opiniilor, permisă oricărui cetăţean, este special protejată în cazul parlamentarilor şi Preşedintelui. Aceştia nu pot fi traşi la răspundere pentru declaraţiile politice făcute pe perioada mandatului. Independenţa opiniei, garanţia politică şi constituţională a democraţiei, este o formă de protecţie a interesului general, în raport cu interesele corporative sau individuale. Ori AMR reprezintă un corp, pe cînd Preşedintele reprezintă statul şi "veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice". Şi în limbajul de lemn constituţional, justiţia este o autoritate şi mai puţin o putere.

Oricum, Curtea Constituţională nu poate media în acest caz. "Garantul supremaţiei Constituţiei" şi nu o instituţie de mediere. Nu are competenţe în acest sens, deci cererea este adresată incorect.

Din contră, tocmai Preşedintele României, incriminat în acest caz, exercită funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate. Ideea că o declaraţie prezidenţială ar putea fi asociată conflictelor "juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice" pe care Curtea Constituţională le-ar putea soluţiona, este cel puţin curioasă.

Obiectivul acţiunii AMR rămîne un mister. Ori sesizarea CSM, şi prin acesta a Curţii Constituţionale, este o parte strategie de imagine, ori, este rezultatul unei viziuni limitative a libertăţii de expresie, întreprinderea nu poate fi detaşată de contextul politic. Şi chiar dacă ar fi doar o presiune, şi tot modalitatea de realizare ar fi inadecvată. Căci legea nu-i tocmeală, iar Justiţia nu e Politică.