Locul unde nu se întîmplă nimic

Cer îngăduinţă marelui Sadoveanu, dar nu este vina mea dacă nu se află în limba română o împerechere mai potrivită de cuvinte pentru a des­crie ceea ce se petrece în politica din România acestor zile. Adică, Nimic!

După ce şi-au luat în primire fotoliile ministeriale; după ce au verificat starea maşinilor şi a computerelor pe care a cheltuit Tăriceanu vreo 500 de milioane de euro, ca să nu se mai plîngă viitorul guvern de greaua moştenire, cred!; după ce au terminat de înfiinţat încă două-trei ministere, fără de care biata noastră ţărişoară ar fi rămas, pur şi simplu, neguvernabilă; în sfîrşit, după ce a dat cu băţu-n baltă de vreo două trei ori, alegîndu-şi cum se poa­te mai prost temele de atac - ba cumulul de salarii de la stat cu pensia, ba contractele pe drepturi de autor, ca şi cînd în asta stătea economia din România; Guvernul, partidele, Parlamentul şi toată floarea cea ves­tită a politicii noastre s-a dat la umbră să se odihnească puţin. Pînă şi Bunul Dumnezeu din ceruri se odihnea după cîte o zi în care, de regulă, făcea un singur lucru, darămite nişte bieţi oameni care în fiecare zi se luptă să dea gata o agendă cu cîte 20-30 de puncte obligatorii, plus deplasările în cele străinătăţuri!

Aşa stînd lucrurile, mă văd obligat să scriu despre evenimentele care n-au avut loc şi semnificaţia lor politică.

Primul şi cel mai important este, desigur, un plan serios anti-criză. Nu o listă de obiective mobilizatoare din planul anual de muncă al sectorului de partid Oraca, aşa cum arată ceea ce Guvernul a făcut gafa să prezinte public drept măsurile sale anti-criză. Ţara are nevoie, urgent, de o perspectivă clară asupra măsurilor de prevenire a înrăutăţirii situaţiei, de asigurarea unui minim de resurse pentru a acoperi nevoile celor mai loviţi de uraganul crizei, precum de inventarea mecanismelor care vor produce resursele din care vom hrăni creşterea economică viitoare, care trebuie pregătită acum. Cum nu există nicio speranţă că Guvernul ar fi capabil să producă aşa ceva, este clar că cineva trebuie să preia iniţiativa, să adune cinci-zece minţi care înţeleg ce se întîmplă cu lumea în care trăim, atît economic, cît şi politic, să le pună la dispoziţie toată infrastructura şi suportul de care au nevoie pentru a produce nu o soluţie, ci un mănunchi de soluţii, din care guvernarea să poată împleti,în funcţie de condiţii, o ieşire pentru România, evitînd dezastrul. Iar, dacă adunarea lor de prin România se va dovedi o imposibilitate de partid şi de stat, atunci am putea închega e echipă internaţională. Dintre toate cheltuielile statului, asta s-ar putea dovedi singura, din ultimii 20 de ani, capabilă să producă efecte utile pentru întreaga societate, în următorul deceniu.

Al doilea eveniment politic important care nu s-a întîmplat este trezirea la viaţă a Parlamentului. Instituţia fundamentală a oricărei democraţii, spaţiul natural al dezbaterilor politice, serioase, cu greutate pentru ţară, locul în care se decide politica, mai ales la nivelul liniilor mari de acţiune, într-un mandat de guvernare, Parlamentul României se încăpăţînează să nu existe. Se pare că singurul său mod de funcţionare cunoscut este "moara legislativă", ori cum Guvernul încă n-a adus nimic la măcinat, Parlamentul stă, pur şi simplu, nu ştie ce să facă!

Cel mai important instrument al politicii de guvernare, Bugetul, lipseşte şi el, deocamdată. Şi va continua să lipsească, chiar după ce Ministerul de Finanţe va produce celebrele sale tabele cu venituri şi cheltuieli pe care se încăpăţînează să le numească Buget! Din păcate, viziunea asupra politicilor economice în guvernările post-decembriste ale României nu s-a ridicat niciodată dincolo de perspectiva cu mînecuţe a funcţionarilor imuabili şi eterni ai Ministerului Finanţelor. Nu am avut pînă acum un guvern, iar acesta nu face excepţie, capabil să înţeleagă rostul Bugetului, ca promotor, facilitator şi iniţiator al condiţiilor dezvoltării economice durabile. Toate guvernele au avut, în schimb, cohorte de experţi în tratarea Bugetului ca o anti-cutie a milei: ceva în care cetăţenii pun bani din buzunare, sutele de biruri inventate de administraţie, iar potentaţii administraţiei ne fac bucuria de-a sparge porcul, anual, pentru a-şi împărţi cîştigurile, în funcţie de găşti şi de culoarea de partid.

În sfîrşit, să încheiem cu un alt eveniment care n-a avut loc, clarificarea politicii partidelor privind competiţia prezidenţială cu care se încheie acest an. Preşedintele se comportă ca un actor liber şi ezitant - o să participe la competiţie sau nu, cine ştie? PD-L, dacă nu ştie Traian Băsescu, nu-şi poate permite să ştie mai mult, deci nici el nu ştie ce va face pentru aceste alegeri şi cum. PSD-ul nici atît, sfîşiat cum este între viziunile fratricide ale lui Ion Iliescu, care-l vede pe Adrian Năs­tase drept sigurul contra-candidat viabil al lui Traian Băsescu şi viziunea lui Mircea Geoană, care-l vede pe Năstase, mai degrabă, la Tribunal. PNL-ul nu este nici el lămurit şi s-ar putea să rămînă aşa pînă prin toa­mnă, cînd va inventa un candidat pe care nu-l va susţine nimeni, nici măcar partidul care l-a propus, după un model patentat încă de la alegerile prezidenţiale de prin anii de pionierat ai democraţiei noastre originale, 1990-1992.

Pînă cînd o da bruma, să usuce viţa, adică la toamnă, la bună vedere şi să auzim numai de bine!