Luptă pentru succesiune sau luptă pentru supravieţuire?

Ce se întâmplă în PDL? Deja de doi ani partidul este terenul unor lupte interne care au afectat performanţa sa electorală. Iar "asumarea", fără nici măcar o schiţare a unei reacţii de apărare, a politicilor de austeritate impuse de Traian Băsescu, nu este singura explicaţie a acestei evoluţii dramatice. Înjumătăţirea voturilor în patru ani - de la 32% la 16% - şi revenirea partidului la ponderea electorală pe care o avea pe vremea când Traian Băsescu îi era lider formal, a fost un şoc pentru organizaţie. Dar şi creşterea artificială a partidului pe timpul primului mandat al lui Băsescu doar prin asocierea cu mesajul său populist şi antiparlamentar nu putea să dea consistenţă unui curent politic puternic. Criza partidului era inevitabilă chiar şi dacă situaţia economică ar fi fost bună.

În studiile privind consolidarea partidelor politice o teză clasică, elaborată de Joseph LaPalombara şi Myron Wiener, explică acest gen de situaţie prin criza de succesiune la liderul fondator. Transformarea unui grup de clientelă constituit în jurul unui lider într-un partid autentic depinde de capacitatea organizaţiei de a se instituţionaliza. Iar instituţionalizarea presupune depersonalizarea partidului: "despărţirea" de liderul fondator. Cum un partid nu este o organizaţie caritabilă, ci un nod de reţea care facilitează accesul la diferite resurse, viitorul membrilor săi depinde de capacitatea organizaţiei de a se desprinde de sub influenţa liderului fondator. Ori, la PDL, liderul în discuţie, Traian Băsescu, nu a ieşit - cel puţin până acum - din politică. Tocmai de aceea, încă din 2011 încearcă să îşi impună succesorul pentru a-şi asigura controlul partidului. Lipsa unei reflecţii critice în privinţa dependenţei partidului de liderul informal a împiedicat orice încercare de instituţionalizare a partidului. Intervenţia directă a lui Traian Băsescu împotriva lui Vasile Blaga în 2011 a congelat partidul. Iar sprijinul total acordat lui Traian Băsescu pe durata suspendării sale în vara anului 2012 a avut un impact important în eşecul electoral. Din toate aceste motive, pentru PDL despărţirea de Băsescu este pe cât de esenţială, pe atât de imposibilă.

De la alegerea lui Traian Băsescu preşedinte, în decembrie 2004, până în aprilie 2012, PDL s-a aflat în opoziţie puţin mai mult de un an (aprilie 2007- decembrie 2008). Suficient însă pentru a beneficia de "premiul" acordat partidelor tribunitare care atacă "sistemul corupt". Ajuns la guvernare într-o "mare coaliţie", dar mai ales preluând conducerea guvernului prin Emil Boc, PDL şi-a subsumat toate obiectivele pe termen scurt realegerii ca preşedinte a lui Traian Băsescu în 2009. Efortul electoral îndelungat (alegerile europene şi referendumul în noiembrie 2007, alegerile locale şi parlamentare în 2008 şi alegerile prezidenţiale în 2009) a secătuit resursele finanţatorilor partidului. După realegerea atât de controversată a lui Băsescu în decembrie 2009, deşi în condiţii de criză economică extremă, aripa economică şi clientela partidului au încercat să recupereze "investiţia" din anii electorali. Toate acestea, la care se adaugă şi comportamentul arogant al reprezentanţilor PDL în structurile de decizie, au rupt şi ultimele legături cu electoratul.

Această strategie a izolat PDL pe scena politică. Iar izolarea este atât de gravă în acest moment încât doar PPDD, un partid nu tocmai frecventabil şi lipsit de resurse, mai colaborează, sub patronajul discret al Cotroceniului, cu PDL. Fără a se instituţionaliza, PDL nu va putea rezista. Dacă în 2005, prin promovarea lui Emil Boc ca succesor formal al său, Traian Băsescu îşi asigura controlul unui partid în plină expansiune, astăzi acest partid este în declin. Susţinând pe Elena Udrea împotriva lui Vasile Blaga, Traian Băsescu încearcă să întârzie sau chiar să blocheze procesul de succesiune la liderul (re)fondator. Dacă va reuşi, PDL va fi privit în continuare tot ca un partid anexă. Dacă nu va reuşi, PDL ar putea începe lungul proces de instituţionalizare.