Mai există vreo limită?

Ce reprezintă 160 de zile în desfăşurarea unui război? O picătură într-un ocean! Uşurel....păi, depinde cît durează tot războiul, nu? Dacă e doar de "şase zile", să zicem, 160 înseamnă vreo 26 de războaie şi ceva! Dacă durează vreo 60 de luni, cît a durat, una peste alta, al doilea măcel mondial, adică vreo 1800 de zile, asta înseamnă că "războiul Ucrainei" a parcurs ceva mai puţin de a zecea parte din drumul prin infern. Mai nimic, grosul abia de acum urmează! Iar, dacă ne întoarcem la războaie care pot dura 7 ani, sau 30 de ani sau chiar 100 de ani, cu cele 160 de zile parcurse de războiul din Ucraina, ne întoarcem la metafora picăturii din ocean. Mai sunt posibile azi războaie extinse pe asemenea perioade de timp? DA! Războiul din Coreea, început prin 1950, nu s-a încheiat juridic şi nici politic nici în ziua de azi, iar dacă mă întrebaţi pe mine, proiecţia favorită a conducătorilor de la Kremlin care au deschis rana din Ucraina, dacă nu vor putea obţine "parada victoriei" pe străzile Kievului la care visează, este un "pat" de tip Coreea: activităţi militare îngheţate, linii de demarcaţie care separă strict părţile beligerante şi pun la adăpost prada obţinută de Rusia prin război, nimic clarificat juridic sau politic. Ursul îşi devoră în linişte şi pe termen lung halca pe care a pus laba, după care hibernează relativ ferit de pericolul vreunui atac ripostă. Războaiele succesive din aria Vietnam, Laos, Cambodgia au ars şi ele mai bine de trei decenii. Războaie "uitate" se mai găsesc încă prin Africa şi nici un loc de pe planetă nu este "imun" la redeschiderea unor conflicte armate, chiar şi acolo unde condiţiile de pace sunt acoperite de tratate şi întemeieri juridice tari.

Europa post război rece este, din nenorocire, un exemplu cît se poate de semnificativ, dacă punem cap la cap episoadele de după 1990, Jugoslavia, Kosovo, Ucraina. Forme interne de conflict armat au "supravieţuit activ" pe teritoriul unor ţări, nu-i aşa, civilizate!, cum sunt Marea Britanie (Irlanda de Nord) sau Spania (Catalonia) decenii la rînd, iar succesul eforturilor politice de a le stinge nu este considerat definitiv, nici azi.

Bine, dar mor oameni, femei, copii, bătrîni, soldaţi şi civili, la grămadă, sunt distruse bunuri, infrastructuri vitale, sunt periclitate resurse strategice, cum este cazul celor agricole, sunt împinse spre dezastru condiţii de mediu pe arii care cuprind ţări întregi. Doar pentru cele 160 de zile, estimările pentru victimele conflictului, morţi şi răniţi grav, trec de pragul sutelor de mii. Iaca brîul! Pînă la ştacheta celor vreo 50 de milioane din al doilea război mondial, e încă loc destul! Cine se mai "teme" de asemenea cifre! Cu siguranţă, nu Putin! O uriaşă catastrofă umanitară, asemănătoare unei avalanşe distrugătoare, a fost deja pusă în mişcare: mai bine de 6 milioane de cetăţeni ai Ucrainei au părăsit teritoriul ţării lor şi chiar dacă nu sunt toţi "refugiaţi" conform definiţiilor stricte ale birocraţiei ONU, ei înseamnă depopularea forţată a unei ţări în decurs de cîteva luni. Consecinţele sociale, economice, psihologice, medicale, juridice etc. sunt incalculabile. Poate tocmai din cauza aceasta sunt ignorate în cea mai mare parte de politicienii şi "comentatorii arendaţi" care "se ocupă" de războiul din Ucraina!

Suntem deci obligaţi să ne întoarcem la întrebarea iniţială: chiar nu există nici o limită? Dacă poziţiile politice ale celor două părţi, Ucraina şi Rusia, nu se modifică, iar activităţile militare rămîn în scenariul clasic al "eroziunii şi epuizării treptate" atunci acest război devine unul "de resurse". Mai precis, durata lui este direct dictată de viteza cu care părţile îşi consumă resursele sociale necesare susţinerii acţiunilor militare, de la muniţie, arme şi soldaţi, la resursele sociale generale. Cine cîştigă? Cel care, la momentul critic al conflictului, are încă disponibile resursele necesare pentru "victoria decisivă". În aceste condiţii, războiul poate dura ani de zile, cu condiţia ca mobilizarea internaţională în sprijinul Ucrainei să facă faţă dinamicii eroziunii şi distrugerilor produse de acţiunile militare ale Rusiei, iar resursele Rusiei să nu poată fi împrospătate corespunzător şi, deci, să fie "epuizate" înainte de cele ale Ucrainei. Teama de a nu ajunge în această postură pierzătoare ar putea îndemna, la un moment dat, atît Rusia, cît şi Ucraina, să negocieze şi să realizeze un acord de îngheţare a operaţiunilor militare, asemănător celui din Coreea, la care ne-am referit. Poate fi încheiat războiul la masa negocierilor? Un fel de conferinţă de pace ca cea de la Paris, 1973, care a pus capăt războiului din Vietnam? Nu este imposibil, dar pare că există o condiţie necesară: ieşirea din scena a lui Vladimir Putin şi a clicii cu care a capturat statul şi puterea în Rusia. Cît despre alte limite ale conflictului care se derulează pe teritoriul Ucrainei, invadate de Rusia, cum ar fi cele politice, juridice sau morale, discuţia pare mai degrabă "academică". Cui, ce-i mai pasă azi de asemenea considerente! Limitele morale ale "războiului" au fost de mult spulberate. Cît despre cele juridice, în ciuda clarităţii şi a aparentei lor puteri de constrîngere, nu mai exersează de mult funcţia inhibitorie care ne-ar putea pune la adăpost de distrugerile războaielor. În sfîrşit, limitele politice au ajuns atît de "elastice" încît, în loc să constituie o stavilă în calea războiului, au devenit un fel de praştie din care pietroiul poate scăpa oricînd, în capul cui s-ar nimeri!