Make a photo?

Cred că nu există nici un om normal care să nu se ascundă în pământ de ruşine: oamenii aceştia ne "guvernează". Zilele trecute, actualul Prim-Ministru a dat un recital în prezenţa Primului-Ministru al Croaţiei. Printre alte spuse memorabile: "Make a photo?". Acum o săptămână, acelaşi personaj s-a dus la Papa de la Roma cu seminţe de castraveţi, după care i s-a adresat în romgleză: "Sfinţia Voastră, I am very glad for this opportunity".

Actualul Guvern mai are şi alte "poame" pe lângă d-na Viorica. Actualul ministru de Interne, Carmen Dan: "Anomalii de tip modus operandi conduc fără echivoc România". Petre Daea, ministrul Agriculturii: "Oaia este o statuie vie/Lânga oaie găseşti o frunză, lângă frunză nu poţi sa găseşti o oaie".

Ce se petrece este mai grav decât un semn de incultură. Sau de incompetenţă. Problema nu este doar că suntem conduşi de agramaţi.

Situaţia în care ne găsim este unică. Navigăm fără repere, prin întuneric. Cum a ajuns Statul pe mâna unor persoane care nu ştiu nici măcar limba română? Care au meserie incertă? Care nu ştiu pe ce lume se află? Care nu pot să exprime nici măcar o idee proprie, oricât de stupidă?

Judecând obiectiv, inşii respectivi sunt, pe scara educaţiei, a expresiei şi a manierelor, sub un Chivu Stoica sau o Elena Ceauşescu. Nu mi-am imaginat niciodată, până acum un an-doi, că aşa ceva este măcar posibil. Grupul care a pus mâna pe Palatul Victoria nici măcar nu mai încearcă să salveze aparenţele.

Rămâne să dezlegăm misterul. Ce se petrece?

În 1946, antropologul american Ruth Benedict publica o carte, "Crizantema şi sabia". Subiectul era analiza culturii japoneze, însă pe noi ne interesează acum un concept pe care l-am mai evocat în aceste pagini: "cultura ruşinii". Conform specialistei americane, în unele societăţi, cele occidentale, mecanismul primar de control este un simţ al vinovăţiei - de unde şi termenul "societăţi ale vinovăţiei" (guilt societies). În societăţile orientale însă, mecanismul principal de control ar fi un simţ al ruşinii. Unele acte duc la "ruşinarea" subiectului, care este exclus din ordinea socială prin mecanisme de ostracizare.

Pe vremea comunismului, în România, frica era principalul mecanism de control. După 1989, dacă România ar fi devenit un stat de drept, acesta ar fi fost vinovăţia (teama de a nu te face vinovat de încălcarea unor norme, legale sau morale). În măsura în care România ar fi rămas o societate tradiţională, ne-am fi aşteptat ca ruşinea să joace un rol pivotal între mecanismele de control social.

Lucrurile stau însă foarte diferit. Cine se simte vinovat? Dintre policienii actuali, absolut nici unul. Într-adevăr, ce te frapează la aceşti oameni este lipsa completă a oricărui simţ al răs­punderii.

Frica? Să fim serioşi... Citeam în ziare despre un ministru cercetat penal pentru corupţie. Respectivul ştia bine că are procurorii pe urmele sale. Ştia că telefonul îi este, probabil, ascultat. Ştia că pe numele lui existau denunţuri pentru luare de mită. Şi ce credeţi că făcea?... Aranja alte şpăgi la telefon... Iată şi exemplul altui grangure local, cred că de prin Argeş. Acesta se înregistra pe sine cu o cameră ascunsă luând plicuri cu bani. Probabil că, într-un fel deviant, îl excita gândul comiterii unei ilegalităţi.

Cât despre ruşine, aici lucrurile sunt cât de poate de clare. A dispărut sub orice formă. Trăim într-o cultură a neruşinării. A sfruntării. A tupeului absolut.

Dacă privim înspre teoria socială, observăm că mai există grupuri structurate în jurul acestor "norme". Dar acestea sunt grupări limitate ca număr de participanţi şi ca influenţă socială. Cazul tipic este acela al culturii "de puşcărie", unde sfidarea normelor legale este ridicată la rang de virtute. Incompetenţa asumată (lingvistică, profesională) este, şi aceasta, o trăsătură a clanurilor infracţionale.

Imaginaţi-vă un mafiot care şantajează un negustor pentru a extrage o taxă de protecţie. Dacă "Don Corleone" dă senzaţia că ar avea un job obişnuit, el nu ar mai fi credibil ca agent al violenţei ilegale. De aceea membrii clanurilor trebuie să dea senzaţia că nu ar fi capabili, în viaţă, de nimic altceva decât să urmeze orbeşte ordinele unui boss. Fără comentarii, fără remuşcări, fără alternativa muncii cinstite. Să apari incapabil să faci o meserie normală devine, astfel, o necesitate.

Acum însă avem de-a face nu cu un grup marginal, ci chiar cu clasa dominantă. Acesta este motivul pentru care susţin că ne aflăm într-o situaţie inedită. Incompetenţă crasă, derapaje logice, lipsă de coloană vertebrală. Şi, cireaşa de pe tort, o neruşinare absolută.

În această fază, totul devine imaginabil. De curând, l-au înlocuit pe agentul guvernamental al României la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu un avocat de divorţuri care nu ştie bine nici o limbă străină. Primăria Capitalei a tipărit afişe în care îl confundă pe episcopul Iuliu Hossu cu actorul Emil Hossu. Fiecare zi aduce atâtea ultragii încât am uitat pe unde este linia de plutire.