MANEVRE FINANCIARE PENTRU O IMAGINE MAI BUNĂ ÎN PIAŢĂ Unele bănci îşi transferă creditele neperformante către propriile companii

• O mare bancă din sistem şi-a cesionat o parte din creanţele faţă de clienţi debitori (persoane fizice) către o firmă din grupul propriu • Ulterior, firma din grup cesionează, la rândul ei, creanţele către o altă companie, proaspăt înfiinţată de către aceeaşi bancă

• Citiţi în continuare cum prezintă avocatul Gheorghe Piperea, specialist în insolvenţă, mecanismul prin care băncile îşi ascund creditele neperformante în propriile firme din grup şi ce efecte juridice pot avea aceste manevre menite să ajute la imaginea băncilor faţă de clienţi şi BNR

Studiul de caz de mai jos se referă în concret la o bancă românească de prim rang, dar faptele expuse sunt, de fapt, simptomatice, fiind extinse la întreg sistemul bancar. Ca să scape de creditele neperformante care, în afară de costul cu provizioanele, implică şi o reducere a gradului de solvabilitate, băncile româneşti îşi "curăţă" bilanţul prin cesionarea acestor credite în favoarea unor recuperatori de creanţe. În linii mari, operaţiunea nu ar avea nimic ilegitim în ea dacă cesiunea nu s-ar face către subsidiarele băncilor, adică dacă creditorul neperformant nu ar fi trecut dintr-un buzunar al băncii în celălalt.

În privinţa băncii mai sus enunţate, este de istorisit un caz. La începutul verii lui 2009, un număr de credite neperformante în valoare nominală de 44 milioane euro (după estimările din presă) sunt transferate prin cesiune de creanţă la o filială 100% a băncii, o firmă care are ca obiect de activitate dezvoltări imobiliare. Dat fiind acest obiect de activitate, din start contractele de cesiune pot fi considerate nule. Contractele de cesiune nu se notifică debitorului prin executor judecătoresc, ci prin executor bancar, de unde inopozabilitatea faţă de debitor a acestora. Valoarea de vânzare a acestor creanţe este, de regulă, de 10% din valoarea nominală. Adică, per total, pentru portofoliul de 44 de milioane, filiala a "plătit" 4,4 milioane. De unde a luat filiala banii necesari? Dintr-un credit de la banca mamă, desigur.

Efectul scontat al cesiunii este că acel credit nu mai este o expunere la risc a băncii mamă, cel puţin teoretic şi, deci, provizioanele de risc (în valoare de 44 milioane euro) se disponibilizează şi pot fi utilizate de banca mamă pentru alte credite. În plus, gradul de solvabilitate a băncii mamă creşte în ochii BNR şi ai opiniei publice. Dar este, desigur, o solvabilitate de carton, întrucât filiala 100% este, de fapt, societatea mamă, fiind un alter ego al băncii şi, oricum, făcând parte din acelaşi grup bancar.

La o lună de la operaţiune, dându-şi seama de riscul de nulitate, cineva ia decizia să transfere aceleaşi creanţe neperformante, din nou, către o altă filială 100% a băncii mamă, de data aceasta filiala având ca afacere "activităţile auxiliare intermedierilor financiare". Din nou, din obiectul de activitate lipseşte formula "colectare creanţe". Iar cesiunea se face la acelaşi preţ şi cu acelaşi gen de finanţare. Interesant este că cea de-a doua filială, constituită într-o săptămână, are un uriaş capital social de ... 5.000 RON.

În drept, în legătură cu aceste cesionări succesive, trebuie făcută distincţie după cum creditul a fost declarat sau nu scadent în prealabil cesiunii. În primul caz, avem de-a face cu o societate comercială care urmăreşte recuperarea unei creanţe; cel puţin aparent, nimic ilegal până aici. În cea de-a doua ipoteză, mai ales în cazul contractelor de credit de retail, în care debitorul este considerat consumator în raporturile cu banca, dar nu prea mai are această calitate în raporturile cu colectorul de creanţă, deci dobânzile şi penalităţile pot creşte la infinit, operaţiunea este flagrant şi grav ilegală şi, mai colocvial spus, operaţiunea este doar o metodă de a ascunde gunoiul sub preş, deoarece creditele neperformante nu se vor curăţa în acest mod, ci doar vor fi rostogolite până când vreo bancă din sistem va crăpa. Practic, un SRL controlat 100% de banca mamă se erijează ea însăşi în bancă, fiindcă primeşte prin cesiune o creanţă care rămâne neschimbată (în sensul că îşi păstrează natura), plus garanţiile care o însoţeau. Creanţa respectivă va continua să producă dobândă şi penalităţi. SRL-ul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate drepturile rezultând din contractul de credit, teoretic putând modifica unilateral dobânzile şi comisioanele fără a se supune legislaţiei protecţioniste pentru consumator din domeniul financiar-bancar. Dobânzile percepute vor creşte exponenţial în baza contractului de credit iniţial, care conţine de cele mai multe ori dispoziţii neclare şi dezavantajoase debitorului, dar care nu mai pot fi anulate în baza legislaţiei protecţiei consumatorului, întrucât debitorul îşi pierde această calitate după efectuarea "cesiunii".

Mecanismul funcţionează conform următoarei scheme: eu, banca mamă, declar creditul ca fiind neperformant, îmi constitui provizion, dar nu-l execut silit pe debitor, nici nu îl trimit în insolvenţă, ci îmi vând creanţa unei filiale a mea pe care o deţin în proporţie de 100%; îmi vând creanţa către propria filială (adică o trec dintr-un buzunar în altul) cu 10% din valoarea nominală, preţ pe care filiala mea mi-l plăteşte cu un credit pe care i-l dau eu. Din momentul în care cesionez creanţa, teoretic nu mai am expunere pe debitorul în cauză şi, deci, îmi disponibilizez provizionul şi, în plus, îmi îmbunătăţesc gradul de solvabilitate pe care îl ia în calcul BNR. Filiala mea fie aşteaptă 6 luni - un an ca să încaseze creanţa, fie începe executarea silită (care executare silită nu se mai face nici măcar la 50% din valoarea garanţiei din cauza crizei, între timp, debitorul poate intra voluntar sau forţat în faliment.

Dar ficţiunea juridică şi economică a vânzării între bancă şi filiala sa - colector de creanţe deghizat în firmă de real estate sau de intermedieri financiare - mai are şi o a treia opţiune : creanţa se converteşte la valoarea nominală în acţiuni emise în favoarea băncii/filialei - colector de creanţe de debitor. Operaţiunea în cauză (debt to equity swap) este însă o novaţie, care stinge garanţia (şi care nici nu se mai poate re-constitui, întrucât Legea societăţilor comerciale interzice garantarea de către societate a acţiunilor). Deci, dacă în mod previzibil, debitorul va intra în faliment, creanţa convertită în acţiuni se pierde. De aceea operaţiunea este riscantă şi nu ar trebui făcută decât cu o firmă serioasă, cu şanse de salvare şi care acceptă să îşi schimbe managementul şi să pună în Board un reprezentant al (fostului) creditor. O variantă mai puţin riscantă şi care permite păstrarea garanţiei ar fi convertirea creanţei în obligaţiuni (bonduri), normale sau convertibile în acţiuni.

Şi acum, câteva concluzii ale cazului mai sus expus.

Un credit îşi păstrează această denumire doar dacă o Bancă sau un IFN este parte în contract; acesta este un contract intuitu personae în raport cu Banca, fiindcă numai băncile pot da credite (în această materie, suntem în prezenţa unui monopol legal). Raţiunea instituirii unui astfel de monopol legal este uşor de înţeles, având în vedere interesul general pentru buna derulare a unor astfel de contracte şi pentru menţinerea stabilităţii sistemului financiar-bancar. Schimbarea Băncii din poziţia de creditor poate pune în discuţie valabilitatea în continuare a contractului ca atare; prin cesiunea creditului, raportul dintre noul creditor şi debitorul iniţial capătă o altă natură juridică; de aceea, cesiunea, care modifică contractul iniţial, ar avea nevoie de acordul debitorului; şi, întrucât în cadrul acestor "cesiuni" succesive de creanţă debitorul este complet ignorat (el este doar notificat că are un nou creditor, adică un nou stăpân), am mai putea vorbi de încă un motiv de nulitate.

În fine, pentru administrarea "creditului" se foloseşte logistica şi personalul Băncii (inclusiv, de exemplu, executorii bancari sau juriştii Băncii); de aceea, cesiunea ar putea fi calificată drept simulaţie. Această simulaţie este prin esenţă ilicită, deoarece urmăreşte eludarea unor dispoziţii imperative din legislaţia financiar-bancară care instituie, aşa cum am arătat, un monopol legal în ceea ce priveşte încheierea contractelor de credit bancar, precum şi obligaţia constituirii provizioanelor de risc şi a păstrării unui nivel minim de solvabilitate a băncii. Potrivit Codului Civil şi regulilor din dreptul societar, sancţiunea care intervine în cazul unei simulaţii ilicite este nulitatea contractului simulat (cesiunea de creanţă dintre Bancă şi SRL-ul filială a acesteia). Toate prejudiciile reprezentând consecinţa directă a acestor cesiuni succesive simulate vor fi suportate de cei care au întreţinut, cu ştiinţă, aparenţa de legalitate a unor astfel de contracte. Înlăturarea unei astfel de simulaţii poate fi cerută, în instanţă, de orice persoană care poate dovedi un interes, spre exemplu de debitorul cedat dintr-o astfel de cesiune.

Dar este evident că ceea ce face banca mai sus enunţată - şi după ea mai toate băncile din sistem - în disperare de cauză sau pentru a păstra cât mai mult control asupra debitorului, este nu numai un mare risc (filiala este, practic, tot bancă, făcând parte din Grupul băncii, pentru care există supraveghere consolidată atât de la BNR, cât şi de la Comisia Europeană, în cazul conglomeratelor financiare), ci şi o formă de solvabilitate de carton, menită să păcălească publicul şi BNR şi care va face ca sistemul nostru bancar să explodeze. Curând, foarte curând.