Marea amăgire

Politica trebuie să fie simplă. Orice complicaţie e o conspiraţie împotriva cuiva, de obicei contra poporului. Şi astfel iluzia simplităţii iscă groază. Marea amăgire a politicienilor şi a comentatorilor politici se nutreşte fie din prea mult schematism, fie din dogmatism, fie din vanitate sau din propensiunea pentru ceea ce pare esenţial. Din comoditate sau din ignoranţă aceştia vor să înghesuie întreaga realitate într-o schemă îngustă cu valenţă universală. Nu astfel se prezintă situaţia în cazul orientărilor politice. Dacă nu se înscriu în schema bloc omologată, atunci există o uneltire. Iar când este vorba de un politician-om de afaceri, situaţia este cu atât mai suspectă. Cam aşa este înfăţişată şi situaţia lui Dinu Patriciu. E bogat, deci e corupt şi dubios. Nu că n-ar putea fi, dar e nevoie de ceva mai mult decât de ste-reotipuri pentru a face o de-monstraţie întemeiată.

Zarva provocată de finanţarea PSD a redeschis apetitul politic şi mediatic pentru Patriciu. Nu faptul că un om de afaceri îşi urmăreşte interesele economice şi finanţează unul sau mai multe partide intrigă, ci echivocul poziţiei sale atâta vreme cât a susţinut formaţiuni adverse. Acţiunea lui Patriciu ar indica un viciu de logică. Nu poţi fi în acelaşi timp şi la stânga şi la dreapta. Dar dacă lipsa de orizont ideologic este maladia degenerativă a politicii româneşti, pentru remedierea sa hiperbolizarea clivajului stânga-dreapta nu este nici măcar un paliativ. Cam ca în primul articol al Constituţiei lui Murphy mulţi cred că politicienii există doar pentru a remedia probleme care nici n-ar fi existat fără ei. Deşi Patriciu, mai mult decât alţi politicieni, s-a definit de timpuriu prin referinţe ideologice de tip neo-conservator, drumul său politic, dar mai ales economic, nu a fost la fel de transparent.

Că Dinu Patriciu reprezintă o problemă pentru PNL nu este chiar o noutate. Încă din 1990, pe atunci "tânăr liberal", Patriciu scinda partidul istoric cel mai bine plasat după alegeri. Noul partid, PNL-AT a şi încercat participarea la guvernarea fesenistă în coaliţie cu Petre Roman prin primăvara anului 1991, dar nu a reuşit din cauza infidelităţii lui Viorel Cataramă, care a stricat planul. Mai apoi, odată cu numirea guvernului Stolojan, PNL-ul "vechi" s-a dedulcit la putere, dar apoi, după alegerile generale, a plonjat în hăul politicii extra-parlamentare. Mai circumspect, PNL-AT a supravieţuit alegerilor din 1992 sub protecţia CDR. Devenit PL 93, partidul lui Patriciu a căutat o poziţie intermediară, care să îi întărească potenţialul de coaliţie. A părăsit CDR şi a încercat o altă variantă. Alegerile din 1996 au fost mult prea afective pen-tru a permite Alianţei Naţional Liberale, sub egida căreia candidaseră PL 93 şi PAC, să reziste.

Revenirea fiului rătăcitor în PNL nu a schimbat însă lucrurile. Patriciu nu şi-a modificat opţiunile, dar şi-a întărit poziţia economică. Proiectul său rămâne în continuare unul ce favorizează supleţea ca avantaj în politică. Iar partidele mici sunt mai suple decât cele mari. De aceea nici nu a susţinut, încă din faza de proiect, Alianţa. În acest sens finanţarea PSD în 2004, dar şi recentele declaraţii de la Antena 1 nu ar trebui să surprindă. Că ele au redeşteptat războiul liberalo-liberal nu e o inovaţie. Pentru PNL dezacordurile interne sunt o a doua natură. Conflictul intern din acest partid are o istorie deja se-culară, reluată cu conştiinciozitate şi după 1990.

Pe de altă parte, poziţia lui Patriciu privind o eventuală alianţă nu PSD nu este în contradicţie cu alte acţiuni ale PNL. Din punct de vedere doctrinar alianţa cu PSD nu are altă seminificaţie decât cea cu PD din 2003. Pe atunci pediştii erau socialişti. Iar în 2000-2001 unii din criticii liberali de astăzi ai lui Patriciu au încercat o înţelegere cu PSD. În schimb astăzi colaborarea cu PSD pune probleme morale. Dar morala nu este compatibilă cu economia.

Tentaţia de a confunda afacerile cu politica creează confuzie. De unde şi tentaţia de a simplifica argumentaţia. Şi dacă politica şi economia nu fac casă bună, iar cazul Patriciu o demonstrează cu prisosinţă, nici schematismul nu este vreo soluţie. Această întâmplare nu poate fi explicată doar prin aplicarea schematică a opoziţiei dintre stânga şi dreapta sau politică-afaceri.