Maşinăria de rezolvat conflicte

Dintre toate definiţiile date politicii, aceasta mi se pare cea mai apropiată de menirea ei socială şi de necesara valoare aplicativă, practică. Lecţia aceasta mi-a fost predată într-un mod pe cît de convingător, pe atît de instructiv, chiar de către Speakerul Camerei Comunelor. Pentru cineva care venea din "răsăritul sălbatic" să înveţe cum funcţionează parlamentarismul britanic, păream a şti mult mai multe decît se aştepta amabilul şi venerabilul meu interlocutor. De aceea, am crezut atunci, a căutat o întrebare încuietoare: ce distanţă este între banca guvernamentală şi cea a opoziţiei?, aflate, în cazul Parlamentului Britanic, faţă în faţă şi despărţite doar de masa impunătoare pe care stau la vedere însemnele autorităţii regale şi compendiul de legi al Regatului Unit. Evident, nu ştiam! Nu dis-tanţa în inci contează, mi-a răspuns tot el, ci semnificaţia ei. Este exact lungimea a două spade care ar fi putut să fie îndreptate de oricare dintre ocupanţii acestor faimoase bănci asupra adversarilor aflaţi vizavi, plus o cîtime infimă! Parlamentul a fost inventat pentru ca disputele politice să fie rezolvate nu cu spada, ci cu forţa argumentelor şi a ideilor! La limită, dacă vreţi să puneţi un diagnostic asupra funcţionalităţii instituţiilor şi a regulilor care organizează un spaţiu politic, tot ceea ce trebuie să observaţi este capacitatea lor de a rezolva eficient conflictele sociale, economice, etnice, ideologice, religioase etc., care ameninţă pacea şi bunăstarea comunităţii respective. Nu există societate în care acestea să nu fie prezente sau în care să nu fi lăsat adînci şi dureroase urme din trecut. Politica este funcţională şi utilă dacă furnizează soluţii pentru aceste tensiuni; unele uşor de pus în practică, care sunt respectate, nu atît de frica sancţiunilor, cît pentru eficienţa lor vădită, pentru că închid şi vindecă răni, fără să impună costuri insurmontabile şi fără să creeze probleme noi, încă şi mai dificile decît cele pe care încearcă să le rezolve.

Scena politică românească s-a învolburat brusc la acest început de an, prin evidenţierea unor linii de falie mai puţin vizibile, pînă de curînd. Sunt liniile formate din punctele critice în care se acumulează tensiunea socială, care hrăneşte conflictele, manifestate apoi cu violenţă. Nu este cazul să se îmbete cineva cu apă rece! Violenţa acestor zile, revărsată în stradă, nu este cauzată de huligani, găşti sau "galerii" fotbalistice însetate de pumni, ghionturi şi sînge de jandarmi, ci de nemulţumirea, dispreţul, mînia şi indignarea acumulată de oameni faţă de prestaţia politicii şi a politicienilor.

În societatea noastră, tensiunile şi conflictele sunt standard abordate după o schemă profund disfuncţională. Pentru o lungă perioadă de timp sunt trecute cu vederea, ca şi cînd n-ar avea nicio importanţă. Este adevărat, multă vreme ele nu produc consecinţe prea supărătoare, fiind în faza de incubaţie. Cînd sunt totuşi sesizate, temele şi sursele de conflict sunt imediat politizate. Problema principală nu mai este, aşa cum s-ar cuveni, cum şi de ce se acumulează acele tensiuni, nici care ar fi cele mai bune căi pentru a elibera tensiunea respectivă, ci găsirea unui ţap ispăşitor, a unui vinovat. Iar imaginaţia politicienilor în acest domeniu este cît se poate de limitată: întotdeauna adversarii sunt de vină! Ultimul lucru pe care-l face politica la noi, cînd este totuşi obligată să dea piept cu situaţiile conflictuale, este să caute soluţii raţionale, aplicabile, suportabile, rezis-tente în timp. Reflexul nostru istorico-cultural, îndelung exersat, este de a cosmetiza, ori de a tăia capul primului ţap işpăşitor ieşit în cale. Cazul Raed Arafat poate fi pus în ramă, atît este de clasic şi după tipic! Orice om cu scaun la cap ar fi trebuit să se aştepte ca legea sănătăţii, oricare ar fi fost ea, să producă comoţie, reacţii, mai ales reacţii de respingere. Românii trăiesc de mai bine de trei decenii istoria înrăutăţirii serviciilor de sănătate: sunt tot mai scumpe, mai dificil de accesat şi mai precare sub raport terapeutic. Cine are măcar un bătrîn suferind cronic în familie, ştie despre ce vorbesc! Şi dacă punea cineva pe masă Codul lui Hamurabi, ori dacă noua lege a sănătăţii ar fi fost scrisă sub dicteu automat, sub inspiraţia Duhului Sfînt, tot ar fi născut controverse şi reacţii negative, pentru că reforma fără sfîrşit şi fără de sens pe care o suportă oamenii de mai bine de trei decenii, le-a format reflexul aşteptării negative: orice schimbare aduce mai mult rău decît pînă acum. Poate că este adevărat, în sănătate, ca în multe alte domenii ale relaţiilor dintre stat şi cetăţean, nu mai merge cum mergea! Dar, este tot atît de adevărat că nimeni dintre politicieni nu s-a străduit să găsească soluţiile care să mai pună cîte ceva şi în traista obiditului plătitor de impozite al societăţii româneşti, nu doar în conturile "băieţilor deştepţi" din sănătate, din administraţie, din domeniul fabulos al "întreprinzătorilor" legaţi ombilical de "afacerile cu statul" etc. Aici este punctul critic al acumulării de tensiune care, zilele acestea, a găsit forma de exprimare a protestului de stradă, marcat de violenţă şi de excesul de violenţă.

Pînă cînd politica şi politicienii noştri nu vor înţelege, nu vor include în cutia standard de unelte şi nu vor folosi cu înţelepciune algoritmi eficienţi de gestiune a conflictelor sociale, pînă nu vor înţelege şi nu vor utiliza în adevăratele scopuri pentru care au fost inventate, instituţiile parlamentarismului şi ale democraţiei, societatea românească va rămî-ne pradă ciclurilor de acumulare şi de revărsare violentă a tensiunilor, care au scris istoria tulbure a ultimelor două decenii.