Merge Cati la război

Despre Andronescu este vorba... desigur! Ecaterina cea Mare... bis! cum ar zice Ranetti. Autoarea celui mai semnificativ gest politic în România ultimului deceniu. Cel puţin! Referenţialele lui nu pot fi aflate decît sus... sus de tot, în straturile rarefiate ale politicii capabilă să dialogheze cu Eternitatea. În celebrul "J'Accuse!" al lui Zola, spre exemplu. Doar că acela era un gest public mai slab. Zola îşi ridica acuzaţiile împotriva guvernului ţării sale dintr-o poziţie de relativă siguranţă, din afara cercului puterii, de la înălţimea unui statut public independent, bazat pe faimă şi autoritate cucerite din scris. Acuzaţiile Ecaterinei la adresa guvernului vin din interiorul puterii, al partidului propriu, cel care ţine în mînă România ca pe o vrabie speriată de vigoarea "îmbrăţişării" care o încarcerează şi stă să o sufoce. Acuzaţia lui Zola, de antisemitism, de încălcare a normelor de Drept şi ale idealurilor de Justiţie, în Franţa, era gravă. (Cazul Dreyfus). Acuzaţiile Ecaterinei la adresa guvernării PSD sunt devastatoare: incompetenţă crasă şi prostie! Gravă inadecvare cognitiv-acţională care condamnă naţiunea şi statul ei la ruină. Discursul lui Zola este liniar, pe verticala acuzatoare. Discursul Ecaterinei, din scrisoarea adresată Urbi et Orbi, este mult mai complex pentru a include şi substanţa mesajului din alt celebru discurs referenţial, cel al lui Martin Luther King, I Have a Dream!! Un imn închinat speranţei că într-o bună zi, curînd, discordia, opresiunea, ura dintre semeni, războiul fratricid din sînul naţiunii vor fi înlocuite de pace, concordie, înţelegere, sprijin reciproc, justiţie pentru toţi şi mai ales Libertate. Adevărata Libertate, cea care nu poate fi doar privilegiul unora, ci spaţiul de existenţă şi acţiune în egală măsură accesibil tuturor. Dezbinarea pe care o acuză Ecaterina nu este în primul rînd a cetăţenilor, cît a ins­tituţiilor şi a oamenilor puterii. Concluzia ei: drumul acesta duce către catas­trofă!!! Scrisă de pe culmile unei disperări mărturisite şi asumate, cu incontestabile şi autentice rădăcini cioraniene, scrisoarea Ecaterinei urmează, însă, îndemnul lui Martin Luther King: Let us not wallow in the valley of despair; să nu adăstăm plîngîndu-ne de milă în această vale a disperării. Este nevoie de acţiune, este nevoie ca lucrurile (res politica) şi ţara, România, să fie scoase din fundătura în care au fost împinse de actuala conducere a PSD. Un gest politic de înălţimea Ceahlăului din mitica Moldovă a lui Ştefan, întrupată pentru eternitate de Apusul de soare al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Cine, ce gigant, simbol, ctitor şi baci al politicii noastre a fost capabil de acest gest, a cărui măreţie abia dacă poate fi slab aproximată de cuvinte? Cum cine? Abramburica! Doamna aceea care ajunsese de rîsul propriilor colegi de guvern, al tuturor funcţionarilor ministeriali, al profesorilor, elevilor, studenţilor şi, desigur, al restului lumii, pentru că în guvernele PSD-ului din care a făcut parte, ocupîndu-se, ca mulţi dintre cei de astăzi, de probleme pe care nu le înţelege şi nici nu ştie cum ar putea să le desluşească, necum să le rezolve... nu-i rămînea alta de făcut decît să încerce cu disperare a descurca azi ceea ce încurcase ieri, adică problemele instrucţiei, educaţiei şi ale cercetării ştiinţifice, instituţionalizate în sistemul de stat! Parafrazîndu-l pe Groşan, (Planeta mediocrilor), putem spune şi noi cu admiraţie nereţinută: domne, cresc nişte personalităţi politice la şcoala vieţii de partid a PSD-ului, serală, cu frecvenţă redusă şi fără frecvenţă, de mai mare dragul...!

Dacă asupra semnificaţiei gestului cu greu mai poate fi adăugat ceva, ar rămîne de lămurit, totuşi, din ce "scenariu" politic face el parte. Altfel spus, care este trama piesei în care, după o lungă pauză, a fost pusă să joace Cati cea Mare... bis!

Varianta I: elevul silitor se cere la tablă. Va să zică, profesorul este disperat după un răspuns decent la întrebarea lui simplă: "Avem o ţară, ce facem cu ea?" Clasa este în dezordine totală, elevii îşi aruncă în cap unii altora cu cocoloaşe de hîrtie, caiete, creioane şi ascuţitori, hărmălaia e cît casa. Elevul silitor, serios, premiantul clasei, de regulă o fată!, este singurul cu mîinile pe sus... eu... eu... tovarăşa... spune el prin ges­turi... ridicîndu-se în cele din urmă neîntrebat de la locul lui. Ştiu eu! Chiar dacă nu a fost niciodată premianta PSD-ului, Cati cea mare bis are un uriaş atu de partea ei: este singura supravieţuitoare, politic vorbind, a unor timpuri ale guvernării PSD care pot fi mistificate printr-un soi de mitificare ad-hoc. Cine mai ştie astăzi cum era şi ce se moşmondea pe vremea guvernelor Văcăroiu? Păi, alea competenţe vere!!! Sau, cum ar zice Rickert: Zuruck nach Kant... mă rog, la Văcăroiu, dacă el şi marele său contemporan Windelband i-ar fi putut cunoaşte opera economică şi filosofia practică din care aceasta s-a hrănit!

Varianta II: Cati cea Mare bis, joacă rolul pisicii... din expresia "i-a arătat pisica!" Nişte băieţi, supăraţi că Dragnea încă ezită în realizarea deplină a idealurilor de luptă psd-iste împotriva "statului paralel" s-au hotărît să-i arate, la propriu, partea mai puţin veselă a viitorului său politic, unul în care ar trebui să cedeze locul tocmai Ecaterinei... mă rog, cea mare... bis etc. Sub-variantă: Dragnea, jenat tot mai mult de presiunile asupra sa, venite din partid, s-a hotărît să le arate celor prea înfierbîntaţi "pisica", adică pe doamna Andronescu în postura ei mimică pe cal. Cu alte cuvinte, priviţi colea cum ar putea arăta viitorul vostru, dacă nu mă mai vreţi pe mine!!!

Varianta III: Cati pleacă la război, desigur, nu chiar de capul ei şi nici de una singură. Partidul fierbe, Cotrocenii fierb, SRI-ul şi celelate n-servicii (unde n este foarte mare!) fierb, ce mai... ţara toată fierbe... e vreme de ieşit pe baricade. "Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci cînd?" şi-a amintit doamna Cati lozincile scrise de ţărănişti pe zidurile Universităţii şi ale Arhitecturii din Bucureşti şi s-a îmboldit mobilizator, vorba Ziţii, acum e vremea mea... de nimeni nu depand... şi cînd oi vrea îmi găseşte nenea Dumitrache... Pe scurt, Cati a plecat să cucerească redutele cele înalte ale politicii româneşti, profitînd de prăbuşirea idolilor de carton ai unei generaţii spontanee de politicieni ce dau în gropi de frumoşi ce sunt, de nu nimeresc prea bine nici uşile ministerelor la care au fost repartizaţi de "partid".