Mişcarea prezidenţială

"Nefericita alegere" - aşa cum denumea Cristian Preda formula propusă de Sever Voinescu pentru a explica viziunea şi practica politicii la Traian Băsescu - deja celebrul "băsescianism" a căpătat notorietate.

Dacă era o expresie ironică, cum ar fi fost şi "pleaşca" paleologiană, atunci nu doar că nu a reuşit efectul scontat, dar a produs reacţii.

Căci, dincolo de ironiile mai mult sau mai puţin meşteşugite, băsescianismul era manifest. Nu doar ca o mişcare prezidenţială, ci şi ca o direcţie politică.

Era nevoie doar să fie teoretizat. Puţin mai importă acum că referirea la băsescianism ca depolitizare a administraţiei a fost scoasă din context. Şi, odată ce băsescianismul a fost definit, primind botezul doctrinar în noile circumstanţe politice de după alegerile din decembrie trecut, noua construcţie politico-ideologică se întrevede şi dincolo de simpla dezbatere ideologică. Se observase de multă vreme că bătrâna creştin - democraţie, cu iluziile ei privind echitatea şi echilibrele sociale, nu mai cores-pundea aşteptărilor unei generaţii crescute în ritmurile neoliberalismului cu iz de manea balcanică. Aşa că băsescianismul, privit ca o formă de gaullism adaptată vieţii politice româ-neşti, nu e chiar o ironie. Aici, la porţile Orientului, politica are tendinţa de a privilegia abordările personalizate. Iar acum, când după tot congresul şi schimbarea liderului degringolada PSD nu pare a se mai opri, băsescianismul apare ca singura alternativă posibilă.

Plecarea parlamentarilor PSD către din ce în ce mai consistentul grup al independenţilor pare o telenovelă politică fără sfârşit. Iar formula adoptată pentru a justifica trecerea în masă la stânga intermediară trimite către acelaşi băsescianism. Pierderile social democraţilor sunt atât de dureroase, mai ales datorită impactului mediatic realizat prin anunţarea în episoade a "demisiilor", încât Victor Ponta e în stare să sacrifice parlamentarismul, al cărui principal atribut constă în interzicerea mandatului imperativ. Fără mandatul deliberativ, în virtutea căruia are loc şi migraţia politică, parlamentarismul e lipsit de sens. Şi astfel, poate fără să vrea, PSD intră în jocul prezidenţial al modificării constituţiei.

Iluzia europeană, care a reprezentat un surogat ideologic de tranziţie, nu poate mobiliza o societate dominată de ortodoxie. De aceea, deşi încă neclar, băsescianismul trece din etapa tatonărilor în faza sa matură. Să fie însă băsescianismul doar o prelungire a vechiului gaullism sau, cum mai sugerau unii, un fel de berlusconism adaptat României? Căci dacă băses-cianismul împarte cu gaullismul neîncrederea în democraţia creştină şi obsesia pentru personalizarea politicii, iar nu pentru personalism, pare mai apropiat de tentaţia mişcării fără dimensiune doctrinară clară, dar revendicată de la o tradiţie politică dinaintea celui de-al doilea război mondial, pe care Berlusconi o personifică.

Noua mişcare prezidenţială, aşa cum se prefigurează, ar putea federa mai multe partide aflate pe ambele versante ale politicii pentru a strânge maximum de voturi posibil şi pentru a forma, în 2012, o majoritate confortabilă, eventual de peste 66% . Partidul independenţilor de stânga va consolida versantul social, iar partidul conservatorilor pe cel patrimonial. De aceea, nume precum Cristian Diaconescu sau Marian Sârbu sunt importante pentru că pot asigura preluarea unei părţi a intelectualilor "generoşi", dar şi a sindicaliştilor nemulţumiţi. Astfel "democraţia", câtă va exista, se va apropia de idealul lui Silviu Brucan din 1990, va fi în noul Front, iar nu în afara lui.