Monstruoasa competiţie

Episodul confruntării dintre Preşedinte şi Parlament, autoritatea supremă a puterii democratice, în legătură cu demisiile şefilor serviciilor de informaţii, tinde să fie tratat de politicieni ca un simplu joc mediatic, o hîrjoană la vreme de căldură mare. Vorba aceea, dacă tot nu avem altceva mai bun de făcut!

Uşurinţa cu care responsabilii politici tratează o problemă de guvernare importantă, uşurinţa cu care oamenii pe umerii cărora stau treburile ţării şi de la care atîrnă bruma de siguranţă de care cetăţeanul mai beneficiază din partea greoaiei şi atît de costisitoarei suprastructuri a statului, este forma cea mai seacă, cea mai dură, de sfidare a interesului public de care am avut parte pînă acum. Desigur, după jaful asupra bunurilor publice, organizat şi promovat de "grupurile de interese", dar realizat cu largul şi interesatul concurs al administratorilor de drept ai acestora, operaţie cunoscută de noi toţi sub numele de cod "Tranziţia"!

Ca orice istorie captivantă, şi aceasta are în miezul ei o dispariţie, o misterioasă, dar atît de previzibilă dispariţie a acuzatului oficial de terorism, în cea mai spectaculoasă afacere internă şi internaţională, de mass-media şi politică a ultimilor 16 ani, "Afacerea ziariştilor".

În orice ţară normală, civilizată şi cu un minim respect al regulilor de guvernare, chiar şi în România, dacă cineva s-ar mai obosi să se ţină de regulile constituţionale, după dispariţia lui Hayssam scenariul s-ar fi desfăşurat cam aşa: Preşedintele ar fi cerut oficial Premierului să organizeze o şedinţă de urgenţă a Guvernului, pentru a discuta situaţia şi a genera măsurile cuvenite. Şedinţa ar fi fost prezidată de Preşedinte, deoarece tema are referire directă la siguranţa şi securitatea naţională, responsabilităţi esenţiale ale mandatului prezidenţial. În şedinţa respectivă, doi miniştri, cel al Justiţiei şi cel al Internelor şi Administraţiei Publice, ar fi trebuit să dea explicaţiile de rigoare. Se putea solicita şi prezenţa şefilor serviciilor de informaţii sau informări scrise din partea acestora cu privire la caz. Nu încape nicio îndoială că cei doi miniştri ar fi trebuit să intre în acea şedinţă cu demisiile scrise şi depuse la cabinetul Primului Ministru. După o furtunoasă şi îndelungă dezbatere, Guvernul ar fi trebuit să decidă: 1. dacă acceptă sau nu demisiile celor doi membri ai săi; 2. care sunt instituţiile responsabile de eşecul finalizării actului de justiţie, în cazul Hayssam, cu anchetele departamentale de rigoare care să personalizeze aceste responsabilităţi şi să propună sancţiunile necesare; 3. ce măsuri de organizare, de legislaţie şi conducere sunt necesare în domeniile jusţiţiei, internelor şi serviciilor de informaţii, pentru ca asemenea cazuri să nu mai existe niciodată în România.

În această desfăşurare, era loc suficient ca Executivul, prin cele două voci - Preşedinte şi Premier - să solicite Legislativului eliberarea din funcţie a Directorilor de la SRI şi SIE, pe baza concluziilor din şedinţa de Guvern. Era loc ca Preşedintele şi Guvernul să cadă de acord asupra necesităţii de a lansa mai repede pachetul legilor securităţii naţionale. Totul ar fi fost în regulă, iar România ar fi fost o ţară ca oricare alta, din rîndul celor civilizate, în care sintagme precum "Instituţie de Stat", "Stat de drept", "Supremaţia legii" şi "Responsabilitate faţă de cetăţean" chiar au sens!

În locul acestei atît de simple şi naturale normalităţi, de la care nimic nu ne împiedica, cu excepţia actorilor piesei, România s-a trezit pe cap cu o criză de care n-avea nevoie şi ale cărei costuri se vor plăti din greu, multă vreme de aici înainte.

Ce înţelege privitorul interesat, dar neimplicat al istoriei, dacă ne-ar privi, să spunem, de pe Marte!

România este o ţară atît de primitivă administrativ, încît chiar şi înţelesul noţiunii de "demisie" este disputat la cel mai înalt nivel între instituţiile fundamentale ale puterii, Parlament şi Preşedintele;

În România nu există nici măcar minimum de expertiză şi autoritate profesională, juridic-constituţională, nici individuală, nici instituţională, capabilă să asiste o asemenea dispută între instituţiile fundamentale ale statului, să dea o soluţie acceptată de părţi;

Raporturile dintre Preşedinte şi Guvern, pe de o parte, şi cele dintre Preşedinte şi Parlament pe de altă parte, suferă de un grad atît de mare de imprecizie, încît nici măcar problema banală a numirii şi înlocuirii din funcţii a şefilor serviciilor de informaţii nu poate fi rezolvată, decît prin declanşarea unei crize de guvernare;

Regulile şi legile de funcţionare a unor importante instituţii, cum sunt serviciile de informaţii, sunt atât de precare, imprecise şi generale, încît nici măcar problema banală a conducerii şi asigurării continuităţii ei nu este rezolvată funcţional;

Persoanele care exercită răspunderea conducerii serviciilor de informaţii sunt labile, incapabile să-şi definească poziţia administrativă şi responsabilităţile în cadrul instituţiilor guvernării, pînă la punctul la care habar n-au dacă, cui şi în ce condiţii trebuie să-şi depună demisiile, atunci cînd ele sunt cerute de o autoritate sau alta a guvernării sau cînd reprezintă expresia unui act independent de voinţă;

Întregul sistem de securitate naţională, atît sub aspect legislativ, cît şi funcţional, este într-o stare precară, într-atît încît un suspect de activităţi teroriste şi mari fraude la adresa statului poate ieşi aparent fără mari eforturi de sub autoritatea instituţiilor menite să asigure administrarea legii.

Concluzia nu poate fi decît una: capacitatea administrativă şi de guvernare a instituţiilor şi a persoanelor investite este atît de redusă în România, încît nu-i sunt aplicabile nici măcar noţiuni ca "stat eşuat". Nu poate fi eşuat, pentru că încă nu s-a constituit la nivelul la care să poată fi luat în serios ca stat!

Dacă cineva se îndoieşte că această concluzie nu se va afla pe masa tuturor cancelariilor cu care România va avea de a face de acum înainte, să urmărească reacţiile şi modul în care vor fi trataţi în continuare "oamenii de stat" ai României de cei pe care ei îi consideră omologi, dar cărora nici prin cap nu le-ar trece să spună acelaşi lucru despre personajele istoriei de la Bucureşti!