Noaptea americană

După şirul vizitelor oficialilor americani în România, Vice-preşedintele Biden, Secretarul Apărării Hagel şi remarcabilul grup de membri ai Congresului, putem trage linie şi aduna. Sau, mai degrabă... scădea!

Primul minus vine chiar de la motivaţia acestei aglomeraţii de înalte oficialităţi pe atît de îndepărtatele noastre meleaguri! Nu România şi nici măcar Ucraina i-a urnit din casă, ci Rusia. O Rusie pe care marii oameni de stat ai Americii au descoperit-o abia acum, după ce Crimeea a devenit peste noapte, din teritoriu al Ucrainei, parte oficială a statului cu capitala la Moscova, iar acţiunile paramilitare şi pregătirile militare intense la graniţă, menite să creeze condiţii pentru ruperea unor noi bucăţi şi regiuni din acelaşi stat Ucraina s-au multiplicat în zonele din est, unde, cel puţin teoretic, există un important contingent de populaţie rusofonă care s-ar simţi mai bine ca parte statală a Rusiei, decît a Ucrainei; cel puţin, aşa pretinde propadanda oficială de la Moscova. Proiectul integrării Ucrainei în NATO, vechi de aproape un deceniu a fost amînat de azi pe mîine şi de mîine pe poimîine, pentru a proteja "sensibilităţile" politice ale Rusiei. În numele aceleiaşi sfinte "înţelepciuni", politica americană a conchis că nu mai are rost să-şi bată capul, nici să reacţioneze în vreun fel, la celălalt relativ recent rapt teritorial, cu acte în regulă, executat asupra Georgiei, din trupul căreia s-au născut "noile teritorii" ale Rusiei numite Abhazia şi Osetia de Sud.

Al doilea minus, pentru noi, vine din modul în care a fost centrată vasta acţiune politică a Statelor Unite, menită să convingă Moscova de seriozitatea angajamentelor sale faţă de noii aliaţi NATO, cei mai mulţi în vecinătate directă cu Rusia. Pivotul operaţiunii a fost Polonia, nu România. Acolo a fost Preşedintele SUA şi acolo s-au dus să îl salute şi să primească încurajările sale, toţi ceilalţi şefi de stat din regiune. Motivul principal, încă o dată, nu ţine de mărimea ţării, ori de tradiţia şi miile de legături "de arme şi de sînge" care leagă America de Polonia, pe care noi nu le avem, ci de ceea ce reprezintă şi a reprezentat în istoria secolului XX Polonia, în ecuaţia relaţiilor cu Rusia, respectiv URSS.

Al treilea minus ţine de penibila impresie lăsată de Administraţia Obama, care, din grabă, nebăgare de seamă, ori pur şi simplu neghiobie a lăsat să se înţeleagă că ar reduce întregul subiect, teribil de spinos, al relaţiilor ţărilor din zonă cu Rusia, la miliardul de dolari care ar urma să fie cheltuiţi pentru îmbunătăţirea capacităţilor defensive şi de descurajare de care dispun aceste state, ori dispun Statele Unite în aceste ţări, încă nu e clar. Nu numai că miezul problemei nu se reduce la bani, chiar şi de ordinul miliardelor, dar gestul de expediere a problemei, pe scurtătura - "să mai cumpărăm de un miliard securitate" - a lăsat un sentiment greu, de insatisfacţie, în urma înaltei vizite prezidenţiale, care nu va mai putea fi şters de oficialii actualei Administraţii de la Casa Albă.

Al patrulea minus şi cel mai consistent vine, însă, din ceea ce au spus înaltele oficialităţi americane românilor, României şi celor care iau act de toate acestea. Întreaga tematică a securităţii a fost redusă la mesajul "nu sunteţi singuri!". Ok, e bine! Dar, o fi oare suficient? Pe ce putem conta, cînd, cum şi cu ce costuri? Poate ar fi meritat măcar aruncată o rază de lumină asupra răspunsurilor pe care politica Statelor Unite le are în vedere, la aceste întrebări! Nimic, beznă, noapte! Mai rău, temele de securitate au fost complet şi cu repeziciune împinse în spatele scenei, dacă nu chiar în culise, pentru ca sub lumina reflectoarelor să se răsfeţe, iar, problema corupţiei din România şi a faptului că ea strică relaţiile cu Statele Unite! Desigur, nu este nimic rău în faptul că oficialii americani sunt preocupaţi de amploarea şi efectele sociale, politice, dezastruoase, ale corupţiei în care zace îngropat sistemul politico-administrativ din România, ca şi o bună parte a mediului de afaceri, mai ales cele în care statul devine suspect de generos cu buzunarele clicilor de partid, de clan, de gaşcă, de haită, de chef, de şpriţ, de barbut, ori de cine mai ştie ce alte criterii sociale. La fel de bine este că, cineva cu autoritate, din afară, spune cu gura plină şi voce tare, cum stăm cu corupţia, pentru că din cauza zgomotului de fond, mesajul acesta nu se mai aude, de mult, dacă este spus de cineva "din acvariu". Rău, chiar foarte rău, ba, îngrijorător de rău este însă altceva: unidimensionalitatea de care par să fie radical şi definitiv îmbolnăviţi oficialii americani, atunci cînd se referă la relaţiile cu România. Să fim serioşi!, oricît de important ar fi fenomenul corupţiei în România, el nu are cum să absoarbă toată gama temelor care ar trebui să întemeieze şi să hrănească un "parteneriat strategic" cu Statele Unite. Dacă această sintagmă nu este doar o vorbă goală, şi Doamne păzeşte să fie!, atunci este de neînţeles cum nu-şi fac loc în discursul politic al înalţilor oficiali americani teme precum precaritatea modelelor politice şi şubrezenia întocmirilor constituţionale în care se afundă România; slăbiciunile falimentare ale "modelelor şi strategiilor" pe care România le exersează fără nici o noimă în domeniul economic; periculos de slaba gestiune a factorilor de securitate, a capacităţii proprii de structurare şi proiecţie a securităţi de care dă dovadă statul numit România; gestiunea defectuoasă a majorităţii factorilor non-militari de care depinde securitatea României etc. Este simplu de înţeles că senatorului McCain i s-a părut o enormitate "dezbaterea noastră politică" în jurul temei dacă Parlamentul trebuie şi cît trebuie să-i protejeze pe aleşi de acţiunile justiţiei: "aşa ceva ar fi absurd în Statele Unite!". Aşa este, dar este la fel de absurd ca nici el, nici alţi oficiali americani, de la personalul ambasadei de la Bucureşti, la desk-ul Departamentului de Stat şi de la proeminenţi oameni politici, la serviciile de informaţii, să nu fie interesat să definească relaţia cu România pe tot spaţiul armonic al temelor de securitate, preferînd să scîrţîie jalnic, pe o singură coardă, o temă care, prin supra-uzură, se decredibilizează, dacă nu chiar cade în ridicol. Nimeni nu poate să creadă că atunci cînd Statele Unite au deschis porţile "relaţiei strategice" cu România stadiul corupţiei era la noi mai scăzut, ori complet invizibil pentru analiştii americani. După cum nimeni nu poate să creadă că relaţiile Statelor Unite cu China, spre exemplu, investiţiile de sute şi mii de miliarde ale americanilor au fost făcute pentru că nu ştiau nimic, după cum nu ştiu nici acum!, despre corupţia structurală, care face parte din societatea chineză de peste trei mii de ani.

În varianta americană, celebrul film al lui Truffaut, se chema "Day for Night". O tehnică cinematografică care face posibil ca filmarea de zi să fie redată ca fiind una de noapte; pe scurt, ca ziua actorilor să fie luată drept noapte de către spectatori! Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că filmul acesta, cu România în rolul principal, rulează cam de multă vreme pe scena politică americană, iar cei înşelaţi nu sunt ei, ci noi, spectatorii de aici, de-acasă!