Normalitatea anormalităţii

Dintre toate relele acestei furtuni sociale provocată de... chiar aşa... de cine şi de ce a fost provocată? Cum, de cine? Normal, de virus! Oare?!

Deocamdată, după tot felul de declaraţii oficiale şi neoficiale, politice şi medicale, după ceţoase şi mult întîrziate investigaţii internaţionale la locul presupus de origine al exploziei virale, normal ar fi să avem certitudinea că virusul este un produs natural sau că este rezultat al experimentelor din laboratoarele militarizate ale cercetărilor biologice. Nu ştim, nu e clar... ceea ce nu este tocmai normal. Nu ştim nici dacă virusul a dobîndit capacitatea de a se cupla cu celulele organismului uman sau dacă a fost "proiectat" de la început cu această "dexteritate". O fi normal? Pare că nu. Nu ştim încă nici care sunt metodele şi produsele care pot combate nu doar consecinţele activităţii virale, ci virusul şi capacitatea lui de a se reproduce şi răspîndi în organism. Mie, şi cu siguranţă nu sunt singurul, nu mi se pare deloc normal, oricît de înapoiată ar fi ştiinţa virusologiei. Am auzit, dimpotrivă, că nu e deloc chiar ultima cenuşăreasă a domeniului ştiinţific bio-medical. După milioane de cazuri în întreaga lume, nu ştim dacă, dincolo de produsele chimico-farmaceutice nu există cumva metode şi produse biologice, mult mai eficace, capabile să inhibe sau să reducă virulenţa acţiunii virusului. Cu siguranţă, nimic normal. Nici cercetările anatomo-patologice şi nici diagnosticele puse în evoluţia bolii, cum spuneam, pe milioane de cazuri deja, nu sunt în stare să ne spună dacă responsabilitatea pentru destructurarea masivă a unor organe şi funcţii vitale, care duc la moartea pacientului, trebuie pusă în principal pe seama acţiunii virusului şi a consecinţelor inevitabile ale răspîndirii sale în corp, sau a unor condiţii care ţin de caracteristicile individuale ale răspunsului imunitar şi de starea patologic-disfuncţională a pacientului, la momentul sau ulterior "achiziţionării" virusului. Ceea ce este cel puţin curios, dacă nu de-a dreptul anormal, în orice caz deloc acceptabil. Nu ştim dacă soluţiile cele mai eficiente pentru reducerea propagării virusului ţin de procedurile mecanice, vezi purtarea măştii şi distanţarea socială, sau mai degrabă de alte măsuri de higienă individuală şi socială. Poate că ar fi fost mult mai folositor să facă toată lumea, zilnic, cîte 15 minute gimnastică de întreţinere şi respiratorie şi un duş scurt cu apă rece. Poate că era mai important să ne curăţăm şi întreţinem mucoasele căilor respiratorii şi cavităţile buco-nazale, decît să ne spălăm pe mîini. Pur şi simplu nu ştim, iar părerile sunt încă împărţite în lumea medicală. Doar oamenii politici par hotărîţi care soluţie e bună, fără un motiv suficient de solid întemeiat ştiinţific. O fi normal? Pare că nu e chiar totul în regulă. În condiţii de incertitudine ridicată privind mecanismele patologiei virale, specifice covid, nu ni s-a spus niciodată pe ce baze au fost standardizate şi impuse ca soluţii unic-obligatorii de tratament formulele adoptate în reţelele instituţiilor medicale, ceea ce este mai degrabă anormal. Pacienţii au dreptul la un tratament diferenţiat, au dreptul să ştie, cum şi pe ce bază medicul propune o anume soluţie terapeutică, care sunt şansele ei de reuşită, în cazul specific, al fiecăruia, nu în general, care sunt posibilele consecinţe adverse, după cum are dreptul să aleagă o soluţie alternativă de tratament, dacă ea este disponibilă şi acreditată de practica medicală. Spitalele nu sunt nici abatoare de vite, nici lagăre de concentrare, nici staţionare pre-cimitir. Relaţia pacient-medic este una de cooperare, nicidecum una de sclavie. Drepturile individuale, garantate constituţional, nu sunt abrogate la poarta spitalului şi nici în secţia de terapie intensivă. Aceste drepturi ale pacientului şi desigur, ale medicului, constituie baza cooperării dintre cele două părţi. Iar ele sunt drepturi şi obligaţii care produc consecinţe juridice, atunci cînd sunt încălcate sau nesocotite, indiferent care ar fi justificările uneia sau alteia dintre părţile implicate. Să te internezi în spital pentru a trata o patologie virală şi să mori ars de viu într-un incendiu care era deopotrivă previzibil şi putea fi prevenit nu este cîtuşi de puţin normal. Ba chiar putem spune că suntem, adînc, în teritoriul anormalului.

Aceasta este doar "o felie" din anormalitatea în care se scaldă aspectele medicale ale problemei şi pe care ni se cere să o acceptăm ca pe ceva normal. Cel puţin tot atît de importante şi semnificative sunt însă aspectele sociale şi, desigur, componenta lor politică. Decidenţii şi responsabilii guvernării, nu doar de la noi, se tupilează şi încearcă să reducă responsabilitatea deciziilor pe care le iau, în spatele "argumentului ştiinţific". Anormal şi inacceptabil. Ştiinţa ne spune cum, ce şi de ce face virusul ceea ce face, într-un număr de condiţii de evoluţie patologică, unele care ţin de condiţia pacientului, altele de condiţii sociale. Ştiinţa nu ne spune dacă trebuie să adoptăm starea de urgenţă şi să închidem toată populaţia în case, dacă trebuie să decuplăm o generaţie întreagă de la procesul de învăţare sistematică sau dacă ar fi mai bine să trimitem toată lumea pe păşunile montane, la aer curat, fiecare cetăţean avînd de luat în braţe un brad, frasin sau molid, după cum se nimereşte pentru fiecare! Această decizie ţine de politică, iar responsabilitatea întreagă pentru eficienţa, ineficienţa, costurile sociale şi consecinţele produse aparţin în întregime sferei politice, nu ştiinţei. Ca să aibă cineva o ilustrare cît se poate de clară, este suficient să analizeze abordările celor două administraţii americane, Trump şi Biden, în privinţa crizei coronavirus. Pandemia e aceeaşi, diferenţa este dată de politicile medical-sociale şi economice abordate pentru a o combate. Iar deciziile politice luate, cel puţin în cazul nostru, au determinat punerea pe butuci nu doar a sistemului de învăţămînt, ci şi a altor două componente vitale: sistemul economic şi cel de sănătate. Aiureala la care s-a ajuns în spitale, suprasolicitarea personalului medical şi protecţia lui precară, atît medicală, cît şi socială, gestionarea în continuare a temelor pandemiei cu resursele limitate, la minima rezistenţă, aşa cum sunt ele alocate, tradiţional, sistemului de sănătate de la noi, toate sunt de natură să înfăţişeze un tablou foarte departe de normalitate. Şi totuşi, ni se cere insistent, ba chiar ni se pretinde, să le tratăm ca pe lucruri cît se poate de normale. De ce să punem întrebări, de ce să ridicăm semne de întrebare, de ce să semănăm neîncredere şi îndoială, cînd decidenţii politici au nevoie de conformitatea oarbă a "supuşilor", mai mult ca niciodată. Ce mai, terorism, curat!!! Ba, unii dintre argaţii de la grajdurile puterii, însărcinaţi cu justificările pseudo-ideologice, au început să debiteze, cu aerul academic de rigoare, desigur, enormităţi de genul: măsurile luate de guvernare sunt menite să ne apere dreptul drepturilor şi cel mai important drept, dreptul la viaţă. În consecinţă, cine, decît un nebun, iresponsabil sau criminal ar putea să mai crîcnească şi să nu respecte ucazurile măriei sale "Statul"??!! Să le aducem aminte, aşa de dragul discuţiei, desigur, că din punctul de vedere al doctrinei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, unul nu este şi nu poate fi mai important decît altul şi nici contrapus altuia, prin definiţie, iar, tot prin definiţie, toate la un loc sunt inalienabile, nu pot trece în răspunderea statului. În raport cu ele, statul este doar un facilitator al realizării lor, iar în cazurile nedorite o entitate instituţională care le încalcă sau reduce masiv posibilitatea exercitării lor, pentru raţiuni care ţin de acapararea discreţionară a puterii şi controlul asupra ei de către clica, clanul, mafia etc. care la un moment dat controlează instrumentele statale. Gargara asta vomitivă, "statul ne apără dreptul la viaţă, binecuvîntat fie statul, lui să ne închinăm fără crîcnire, cu plecăciune, smerenie, supunere oarbă şi desăvărşită" să şi-o recite singuri, în faţa oglinzii. S-ar putea ca într-o zi, binecuvîntată, să li se facă scîrbă, chiar şi lor.

În sfîrşit, tema critică şi hipersensibilă a vaccinului şi vaccinării. Călcăm pe mine, la fiecare pas! Adoptarea unui tratament este un act de voinţă al pacientului, nicidecum o obligaţie care poate fi creată pe cale legală sau condiţionată pe cale administrativă. Vaccinul nu poate fi deci obligatoriu, dar ... dar fără el nu se prea poate! Ba se poate, dar cine nu îl face devine un soi de paria lipsit de multe dintre drepturile sale, de la acela de liberă mişcare şi pînă la cel de a munci, a-şi cîştiga o pîine şi în ultimă instanţă, chiar la viaţă. Dacă eşti doctor şi nu te vaccinezi, de mîine nu mai eşti angajatul unităţii sanitare respective şi nici nu mai poţi profesa în altă parte. De aici, nu e decît un pas. De ce n-ar fi la fel şi cu brutarii, chelnerii, piloţii, şoferii şi mecanicii de tren, personalul însoţitor şi de asistenţă din gări, aeroporturi şi autogări, cu oamenii salubrităţii şi măturătorii de stradă, cu agenţii comerciali şi agenţii de bursă, cu ziariştii şi oamenii de presă, cu savanţii din laboratoarele de cercetări, cu profesorii, învăţătorii şi educatorii, cu grădinarii şi zilierii din construcţii sau agricultură etc. Mai rămîne cineva pe afară? Nu cred!!! Va să zică, obligatoriu nu e, dar toată lumea, mai de voie, mai de nevoie, o să-l facă!!! Curat murdar, coane Fănică!

Eu nu zic că e uşor de găsit calea de optim între prezervarea neştirbită a capacităţii de exercitare a drepturilor fundamentale ale omului şi măsurile necesare pentru oprirea unei pandemii, dar nici nu cred că trebuie să ia cineva anormalitatea drept normalitate şi să se facă a nu înţelege diferenţa dintre ele.