O întrebare sigură şi mai multe răspunsuri incerte

Ce înseamnă NATO în armătura de securitate a lumii de astăzi? Nu mai mult de un deceniu în urmă, nimeni nu ar fi stat să scotocească prin dosare cu declaraţii de presă, discursuri electorale ori pagini de twitter ca să încropească un răspuns. El ar fi venit fără ezitare, simplu: securitatea Americii şi a Europei constituie un continuum fără fisură, asigurat de întreg arsenalul şi potenţialul politic şi militar al statelor membre, inclusiv cel nuclear de care dispun Statele Unite şi Marea Britanie. Toţi pentru unu, unu pentru toţi! În ciuda formulării mai degrabă literare, răspunsul ar fi fost cît se poate de exact, chiar şi sub specia legii, a obligaţiilor internaţionale create şi asumate de semnatari, prin Tratatul Atlanticului de Nord, celebrul art.5. Ieri, cînd liderii statelor membre s-au reunit la Bruxelles, dacă ar fi fost întrebaţi acelaşi lucru, răspunsul fiecăruia ar fi fost diferit şi niciunul nu putea să fie sigur de ce va conţine răspunsul celorlalţi. Pare de necrezut, dar scopul însuşi al întrunirii din aceste zile, de la Bruxelles, dincolo de elemente trecătoare de agendă, este clarificarea reciprocă cu privire la ce este, ce poate şi ce face NATO într-o lume în care proiecte şi forţe competitive tot mai puţin compatibile se întretaie, cu rezultatul că nimeni nu se mai află şi nu se mai simte în siguranţă, că forţa militară, chiar şi cea mai înalt tehnologizată, nu pare să aibă capacitatea de impact necesară pentru a pune capăt ameninţărilor şi acţiunilor cu violenţă care se revarsă peste spaţiul Europei şi al Americii. Cum bine remarca un observator, în marginea reuniunii, este imposibil ca în mintea şi în atenţia imediată a şefilor de stat şi de guvern reuniţi la Bruxelles, zilele acestea, să nu se afle trangedia de la Mancester şi întrebările acuzatoare ale familiilor victimelor, ale milioanelor de cetăţeni care trăiesc sub umbrela NATO, dar sunt doborîţi prin malluri, săli de spectacol, faleze, sau stadioane ca şi cînd s-ar afla pe terenul de vînătoare privat al "Asociaţiei teroriştilor profesionişti, amatori şi de ocazie".

Primul răspuns incert vine de acolo de unde ar fi cel mai puţin normal să vină, din partea actualului Preşedinte al Statelor Unite. Declaraţiile candidatului Trump au şocat Europa, unde ideea că "NATO este depăşit" părea să anunţe în cel mai bun caz intratrea Tratatului într-un con de umbră, iar în cel mai rău "tragerea sa pe dreapta", cu totul! Între timp, Preşedintele Trump s-a răzgîndit, oarecum, şi a constatat că NATO nu este chiar depăşit dar, în schimb, nu face cît ar trebui să facă în combaterea terorismului şi eliminarea ISIL. Între timp, ca un cadou de bun venit pentru noul Preşedinte al SUA, oficialii NATO au făcut demersurile diplomatice, iar organizaţia a devenit oficial membru al coaliţiei anti-isil. Nemulţumirile lui Trump, nu se opresc, însă, aici. Ce facem cu angajamentul ca statele membre să aloce 2% din PIB pentru nevoile şi proiectele de apărare?

Întrebarea este direct adresată, şi a mai fost adresată pe acelaşi ton supărat, "şcolerului corigent" Germania! Răspunsul venit dinspre Berlin, din direcţia Ministerului afacerilor externe, cît şi al Cancelariei este că, pe moment nici nu poate fi vorba de 2%, Germania îşi menţine angajamentul, dar el reprezintă o ţintă dincolo de orizontul anului 2020.

Răspunsuri incerte cu privire la ceea ce înseamnă NATO, pentru actualul sistem de securitate, circulă în Europa, nu doar pe axa Berlin-Washinton. Impulsurile, deocamdată politice, franco-germane, privind urgenţa creării unui sistem militar al UE, nu doar pe hîrtie, ci cu capabilităţi, resurse şi misiuni clare, capabile să sporească securitatea ţărilor membre, au provocat întrebătoare ridicări din sprîncene în multe alte capitale. Temerile că aceste iniţiative, fie că vor sau nu, sapă la temelia credibilităţii angajamentelor luate de state, în sistemul NATO, s-au reactivat şi ele provin nu numai de la Londra, ca de obicei, ci şi din alte capitale, cum ar fi Varşovia, Tallin, Praga sau Budapesta.

În sfîrşit, răspunsurile cel mai puţin clare se referă la relaţiile NATO cu Rusia. Linia politică deschisă, la începutul anilor 2000, prin demersurile menite să crească nivelul de încredere şi cooperare reciprocă pe teme ale agendei de securitate europene şi globale pare să fi ajuns, de mult, la capăt. După ocuparea Crimeei, după continuarea acţiunilor "hibride" şi creşterea incertitudinilor privind Ucraina, după declaraţiile fără echivoc ale Moscovei în care România este tratată drept stat inamic, în legătură cu potenţialul şi posibilele acţiuni ale instalaţiilor de la Deveselu, după poziţionările foarte dure în legătură cu unele state baltice şi în condiţiile în care relaţiile polono-ruse au ajuns la nivelul acuzaţiilor oficiale venite de la Varşovia, privind implicarea autorităţilor de la Moscova în prăbuşirea avionului prezidenţial polonez şi moartea Preşedintelui, plus a numeroşi membri ai conducerii guvernului şi armatei, este greu de văzut cît ar mai putea NATO să conteze pe "cooperarea" Rusiei şi în ce tip de probleme. Desigur, dacă le excludem pe cele privind protecţia comună a culturilor agricole de toamnă de pe ogoarele continentului Euro-Asiatic!!! Dar, fie vorba între noi, nici pe asta nu poate fi cineva prea sigur! Politica statelor europene în privinţa Rusiei este profund şi masiv divizată: la un pol, bunăvoinţa curtenitoare şi dezvoltarea reţelei de interese comune cu Germania, politica tipică de appeasement în legătură cu implicarea şi acţiunile Rusiei în Ucraina, susţinută din strană pe glasul al şaptelea, de la Bruxelles, şi de domnul Junker; la celălalt pol, Polonia, Ţările Baltice şi România care nu au cum să ignore pericolele reale şi grave venite din direcţia Moscovei putiniene. Pentru ca gradul de confuzie să se apropie de maxim, şefii de stat şi de guvern reuniţi la sediul NATO de la Bruxelles, vor avea imense dificultăţi să înţeleagă unde, pe ce poziţie, se află actuala Administraţie în această critică problemă politică şi de securitate (relaţia cu Rusia), în condiţiile în care, pe de o parte, Preşedintele Trump s-a manifestat copios ca susţinător al unor relaţii "calde" cu Rusia, iar, pe de altă parte, Administraţia şi probabil chiar Preşedintele se află sub lupa anchetelor Congresului şi ale FBI, privind posibila implicare a Rusiei în transformarea candidaturii Trump, în Administraţia Trump!

Lozinca cu care şefii de stat şi de guvern din ţările membre Nato au fost întîmpinaţi la intrarea în sediul reuniunilor oficiale, construită pe calapodul sigur al propagandei sovietice a anilor 50, "Suntem aliaţi, suntem uniţi, suntem NATO" nu poate ascunde acuitatea şi dificultăţile politice ridicate de condiţia actuală a alianţei şi a membrilor NATO.

Suntem aliaţi, dar mai funcţionează Alianţa în termenii art. 5?

Suntem uniţi, dar pentru care scopuri şi tipuri de acţiuni mai funcţionează unitatea?

Suntem NATO, dar ce înseamnă, practic, acest lucru, în mod concret, pentru securitatea statelor membre şi a lumii?