O lovitură de stat o ascunde pe cealaltă

În Turcia, folosind pretextul aşa zisului putsch eşuat al unei părţi a armatei, cel care reuşeşte într-adevăr o lovitură de stat împotriva statului de drept este Erdogan însuşi. Pornit pe drumul fără de întoarcere dinspre democraţia iliberală spre dictatură, Erdogan - aviz amatorilor! - este gata să facă orice pentru a-şi netezi drumul spre puterea absolută şi eternă. Folosindu-se fără scrupule de tragedia siriană pentru a şantaja liderii vest europeni în problema refugiaţilor şi a obţine tăcerea complice a acestora şi a comisei europene în faţa încălcărilor flagrante ale drepturilor omului, beneficiind de complezenţa unor lideri est europeni (inclusiv români) pentru a-şi consolida poziţia regională şi a contracara occidentul, folosind locul şi rolul pe care armata turcă în are în NATO pentru a reduce presiunile americane pentru democratizare şi profitând de complicitatea şoimilor neoconservatori din timpul administraţiei Bush pentru a-şi consolida puterea, forţând până la fraudă limitele alegerilor desfăşurate în ultimul deceniu pe fundalul unui climat din ce în ce mai puţin democratic, Erdogan a reuşit să distrugă din rădăcini plăpânda democraţie turcească. Iar interpretarea radicală a islamului, îndreptată deopotrivă împotriva democraţiei occidentale dar şi a tradiţiilor republicane ale Turciei kemanliste, a constituit pivotul unei contrarevoluţii politice care a ajuns acum în momentul terorismului de stat îndreptat împotriva tuturor "duşmanilor poporului" de la Fethullah Gulen până la fracţiunile laice ale armatei (6000 de persoane reţinute, execuţii sumare, etc.), de la sistemul juridic până la Curtea Constituţională (2745 de judecători demişi într-o zi şi un membru al Curţii Constituţionale arestat), de la manifestanţii pentru democraţie din piaţa Taksim la intelectuali.

Odată cu aşa zisa lovitură de stat, Turcia alunecă rapid spre o formă virală de totalitarism islamist pe care totul îl anunţa, dar nimeni nu pare să fi voit să-l împiedice. Folosind argumentul unei reacţii viguroase şi populare pentru a distruge bazele loviturii de stat Erdogan nimiceşte de fapt ultimele rămăşiţe ale statului de drept. Aşa că după fiascoul loviturii de stat de operetă, Erdogan nu mai are niciun adversar în încercarea sa de a instaura dictatura. Orice ordine constituţională care să-şi merite numele - oricum, în mare măsură suprimată odată cu reforma în curs a Constituţiei turce - este astăzi, de facto, suspendată în Turcia.

Sub Erdogan Turcia a devenit un fals partener al NATO, şi aceasta nu doar că nu împărtăşeşte valorile europene, ba chiar le desconsideră, cum cu a dovedit-o de nenumărate ori în ultimul deceniu prin încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului, ci şi pentru că Turcia manifestă o evidentă tendinţă hegemonică îndreptată împotriva statelor din regiune, incompatibilă cu tratatul Organizaţiei. Probabil la aceasta se refereau comunicatele putschiştilor când se refereau la "restaurarea libertăţii şi democraţiei" şi la "instaurarea unui climat de pace".

Atacul isteric al autorităţilor de la Ankara împotriva celor care nu-l predau Fethullah Gulen şi care astfel se pun în situaţie de "război" cu Turcia (Gulen se află în exil în Statele Unite) dovedeşte că scopul ultim al lui Erdogan este să se "elibereze" de alianţele cu vestul. În acest sens, (re)apropierea de Moscova, începută încă de câteva săptămâni, urmăreşte să dea un conţinut cât se poate de real acestei ameninţări. Iar liderii americani şi europeni, prin reacţiile lor din primul moment de după anunţarea loviturii de stat au legitimat reacţia dictatorială a Ankarei. Când Obama a cerut tuturor partidelor din Turcia să susţină guvernul "ales democratic" al lui Erdogan - deşi este imposibil ca Statele Unite să nu fi fost la curent cu gravele încălcări ale celei mai minime democraţii electorale în Turcia la alegerile din noiembrie 2015, ca să nu mai vorbim despre limitarea democraţiei politice, sociale sau culturale sau de încălcarea normelor statului de drept - a dat un cec în alb lui Erdogan. Avertismentele ulterioare ale lui Merkel, Obama sau Ayrault privind respectarea instituţiilor şi practicilor statului de drept în Turcia după încercarea eşuată de lovitură de stat nu mai aveau decât o valoare limitată.

Acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte autorităţile de la Bucureşti: m-aş fi aşteptat ca după declaraţia ambasadorului Turciei la Bucureşti, Osman Koray Ertas, care a declarat sâmbătă că gruparea Gulen, care s-ar afla în spatele tentativei de lovitură de stat din Turcia are 11 şcoli în Romănia, acesta să fie chemat la Ministerul Afacerilor Externe român pentru explicaţii. Dar, încă din timpul viziratului lui Adrian Năstase există la toţi liderii români o atitudine de orbire faţă de tendinţele antidemocratice ale lui Erdogan. La noi, nimeni nu manifestă nicio îngrijorare faţă de situaţia drepturilor omului şi a statului de drept, ceea ce ar putea indica faptul că acestea sunt considerate elemente decorative lipsite de importanţă din perspectiva unei înalte politici de stat. Mai mult decât în alte capitale, poate mai puţin la Moscova, la Bucureşti nu pare să se observe cine a dat de fapt lovitura de stat în Turcia.