Obsesia creşterii economice

Nu sunt un fin psiholog. Am observat totuşi că mulţi oameni îşi doresc să fie consideraţi buni psihologi - sau cum se spune acum, în termeni preţioşi-ştiinţifici, să aibă inteligenţa emoţională dezvoltată... La fel cum peste 80% dintre şoferi se consideră conducători auto mai buni decât media (şi evident cel puţin 30% dintre ei greşesc). Eu mă consider un şofer mediocru şi un psiholog mai degrabă slab. Dar chiar şi eu pot vedea că majoritatea oamenilor, în afară de calităţile psihologice şi cele de şoferi, au şi obsesii. Câteva exemple: obsesia doamnelor pentru siluetă, a domnilor pentru muşchi dezvoltaţi, complexe privind micile defecte fizice, desigur teama obsesivă de a nu îmbătrâni...

În domeniul economic, obsesiile sunt nu doar personale, ci şi instituţionale: băncile centrale urmăresc cu tenacitate indicii preţurilor (de consum, de producţie, CORE sau altfel botezaţi), sindicatele urmăresc şomajul, cetăţenii de rând (sau "instituţional" vorbind, investitorii) indicii bursieri şi cursul valutar, iar guvernele urmăresc în mod obsesiv creşterea economică.

Despre acest ultim subiect am mai vorbit şi în trecut, dar cred că este cazul să îl reluăm. Aşa cum am spus, creşterea economică este importantă pentru că serveşte interesele guvernelor. Cand economia creşte, de obicei şomajul este în scădere, salariile cresc, preţul activelor se apreciază (prin active înţelegând acţiuni, imobiliare, materii prime chiar) - pe scurt, toată lumea pare fericită. Un volum în creştere al producţiei înseamnă de obicei şi taxe mai multe colectate la buget - în absenţa unor politici fiscale relaxate care să lase consumatorilor mai mulţi bani pentru consum - deci şi posibilitatea statului de a investi şi a susţine sistemul de învăţământ, sănătate, apărare; altfel spus, şansa guvernanţilor de a întreprinde acţiuni vizibile pentru bunul trai al cetăţenilor, ceea ce le poate asigura votul alegătorilor... Aceasta este ordinea firească a lucrurilor: o economie sănătoasă oferă mai multe resurse bugetare, care sunt cheltuite în mod responsabil pentru binele cetăţenilor, iar aceştia în schimb votează pe cei care "le-au dat" mai multe servicii publice şi de calitate superioară. Atunci însă când economia nu-i ajută pe politicieni, aceştia pun presiune pe instituţiile care pot influenţa politica fiscală, pe cea monetară, pe cea salarială etc. pentru a "forţa" economia să crească. Probabil aceasta este cea mai mare - şi cu efectele cele mai nocive - invenţie a timpurilor moderne: forţarea creşterii. Avem în consecinţă legume şi fructe mai mari şi rotunde, clădiri înalte şi chiar oameni mai "mari" (atât în înălţime cât şi în greutate), dar şi pieţe de capital care "cresc" mai repede şi o obsesie constantă pentru randamente superioare şi îmbogăţire rapidă...

Ce este rău dacă economia Spaniei scade pentru al doilea trimes-tru consecutiv, faţă de trimestrul anterior? În opinia mea, pur şi simplu economia acestei ţări se ajustea-ză, după o creştere "forţată", nesănătoasă petrecută în deceniul trecut. În toată acea perioadă, spaniolii au trăit foarte bine - mai bine decât ar fi fost cazul - iar percepţia de bogăţie le-a fost amplificată de majorarea "valorii" (în fapt doar a preţului) locuinţelor şi terenurilor pe care le deţineau. Sună cunoscut? Da, dacă aţi citit articolul în care m-am referit la Grecia; am scris aceleaşi idei, poate cu alte cuvinte. Şi acum însă, ca şi atunci, reacţiile oficialilor spanioli ca şi cele ale comunităţii financiare şi ale presei au fost apocaliptice: căderea în recesiune este privită ca o dramă naţională într-o lume obsedată de creşterea economică... În mod evident, la nivel conceptual toată lumea acceptă ideea de ciclu economic: nicio activitate economică nu poate creşte la infinit, exis-tă în mod inevitabil "pierderi de turaţie" şi ajustări necesare, mai ales atunci când economia a fost forţată pentru lungi perioade de timp prin diverse mijloace. Totuşi în practică, niciun guvern nu doreşte ca această ajustare să aibă loc în timp ce se află la putere, pentru că aceas-ta înseamnă pierderea alegerilor următoare. Şi atunci, politicienii preferă să agraveze lucrurile, for-ţând coarda economiei până ce aceasta se rupe şi provoacă echilibrări dureroase. Spania, Grecia, Irlanda, Portugalia, Italia, Ungaria nu sunt excepţii, ci regula funcţionării economiilor în cicluri de creştere şi scădere, cu atât mai accentuate cu cât politicile economice sunt mai prezente. Dacă nu vom renunţa la obsesia creşterii economice cu orice preţ, vom accentua ciclurile economice, nicidecum nu vom elimina scăderile.