Ocaua lui Koehler

Meritul de a introduce repere, referenţiale, unităţi de măsură-etalon într-o lume consumată de pasiuni şi opinii, de competiţie şi dorinţa de aca-parare s-a bucurat, de obicei, dacă nu de recunoştinţa, măcar de recunoaşterea generală.

La noi, Oca-ua lui Cuza, deşi nu a stîrpit înşelătoria în relaţiile comerciale şi iniţial nu a fost deloc prea populară, a avut măcar meritul de a limpezi, cu timpul, avantajele etalonului controlabil şi investit cu autenticitate de autorităţi.

Impactul a fost atît de mare, încît limba a păstrat pînă astăzi expresia, ca un indicator al valorii şi înţelepciunii. Simetric, sintagma "l-a prins cu ocaua mică" a devenit sinonimă cu hoţia.

Ideea că democraţiile, ca regimuri ale libertăţii garantate de opinie şi opţiune se pot lipsi de orice repere comportamentale, în numele succesului electoral, este pe cît de străină conceptului originar şi autentic, pe cît este de nouă, din punct de vedere istoric.

În fapt, ruperea zăgazurilor comportamentale în lumea politicienilor este o "achiziţie culturală" foarte recentă, ale cărei origini se găsesc în transformările democraţiilor europene, începînd cu anii "80 ai secolului trecut.

Acum, consecinţele au ajuns la maturitate, antrenînd acel grad de degradare a politicii care ne obligă să nu ne mai mirăm de nimic, mai ales noi, cei din spaţiile istorice lipsite de şansa tradiţiilor capabile să impună, peste generaţii, etaloane de conduită.

Expresia "în politică orice este permis" trădează o viziune asupra lumii care, în generaţia marilor constructori ei Europei post-belice, ar fi fost respinsă vehement şi cu dispreţ. Generaţia care conduce astăzi destinele Europei, chiar dacă nu toată lumea o profesează deschis, cum face Berlusconi şi într-o anume măsură chiar Sarkozy, cel puţin o consideră validă. Un soi de rău inevitabil, aşa cum au dovedit-o prin comportamentele lor de după "cortină" importanţi oameni politici, cum au fost Helmuth Kohl, Mittrand, Reagan, Clinton sau G.W. Bush.

Pe acest fundal, demisia Pre-şedintelui Germaniei, Dr. Hoerst Koehler, pare de neînţeles. Iar presa germană dă glas acestei neînţele-geri, în toată plenitudinea ei!

"Nu şi-a făcut sieşi şi nici funcţiei prezidenţiale niciun favor. Un Preşedinte trebuie să accepte dezbaterea, chiar şi atunci cînd aceasta, întîmplător, ia o turnură care-i este defavorabilă", scrie Berliner Morgenpost.

Necruţător, Sueddeutsche Zeitung continuă ideea: "este puţin probabil ca o persoană să fi făcut mai mult rău funcţiei de Preşedinte al Republicii, decît a făcut Hoerst Koehler în această zi de luni".

Frankfurter Algemeine Zeitung este la fel de sigur că gestul lui Koehler reprezintă "o lovitură dată Germaniei şi în particular guvernului, într-o perioadă de slăbiciune"; în traducere, un gest de laşitate!

Neue Osnabruecker Zeitung dă glas mirării care domină scena germană: De ce şi-ar da cineva demisia din funcţia de Preşedinte al Republicii, numai pentru că a fost criticat pentru opiniile exprimate? "Asta este treaba de zi cu zi a politicii şi nu un motiv pentru ca preşedintele federal să demisioneze", scrie ziarul.

Aici este de fapt şi miezul problemei!

Într-o intervenţie radiofonică, una dintre puţinele ocazii în care Preşedintele se adresează direct concetăţenilor săi, Koehler a atins punctul cel mai sensibil al dezbaterii politice actuale: participarea trupelor Bundeswehr-ului la operaţiunile NATO din Afganistan.

A pledat, foarte filosofic, de alt-fel, pentru o înţelegere mai largă a semnificaţiilor şi a impactului acestei participări, considerînd că germanii ar trebui să ia în considerare şi efectele pozitive pe care le are asupra promovării intereselor globale ale unei naţiuni ce depinde de globalitate în chiar prosperitatea şi existenţa ei.

De aici, morişca politico-mediatică s-a pus în funcţiune, iar Preşedintele a fost tocat pe toate părţile. De unii, pentru că ar fi luat deschis partea politicii guvernamentale, ceea ce nu-i este permis de restricţiile func-ţiei, esenţialmente disjunctă de maşinăria competiţiei politice; de alţii pentru că nu înţelege sentimentele şi opiniile celor care se opun participării trupelor germane la operaţiuni peste hotare şi, mai ales, la cele din Afganistan. Iar de alţii, pentru că pur şi simplu a ales să exprime o opinie, aruncîndu-se în mijlocul furtunilor politice, cînd rolul său este să stea deasupra lor!

Demisia lui Koehler nu are însă aproape nimic de a face cu toate acestea. Ea stabileşte o limită precisă, un etalon, în relaţia funcţiei prezidenţiale cu politicienii şi cu alegătorii care i-au dat mandatul şi pe care se presupune că-i reprezintă. Prin contractul politic şi constituţional, Preşedintele Germaniei este presupus a fi deasupra competiţiei politice. În acest fel este recunoscută existenţa şi necesitatea unui spaţiu privilegiat, care nu se supune regulilor competiţiei politice. Dacă omul care ocupă funcţia nu mai este creditat cu capacitatea şi buna credinţă necesare pentru a gestiona acest spaţiu special, atunci el trebuie să plece! Aceasta este lecţia lui Koehler.

Din păcate pentru soarta democraţiilor europene, în Germania, ca în mai toate celelalte democraţii europene, acest spaţiu este constant redus, dacă nu cu totul anihilat de beţia de putere a politici. Koehler a pus un reper, un etalon menit să apere acest spaţiu. "Ocaua" lui Koehler este, astfel, o palmă dată politicienilor şi stăpînilor maşinăriei de control asupra opiniei publice care trag la carul politicii, în Germania, ca peste tot în marile şi atît de bolnavele democraţii ale Europei.

Poate că demisia lui Koehler este un gest naiv, al unui visător care crede că vremurile cînd politicienii îşi respectau cuvîntul şi contractele făcute cu alegătorii se mai pot întoarce. Indiferent cum l-am caracteriza, însă, gestul îl aşează într-o galerie a marilor oameni de stat, la care politicienii zilei, chiar şi cei mai remarcabili dintre ei, nu vor avea acces niciodată.