OPINIA DE LA ANTIPOZI Reprezintă multinaţionalele un rău? Poate, dar unul absolut necesar!

Zilele trecute, un prieten mi-a trimis articolul scris de un profesor, fost secretar de stat, director la institutul de economie al Academiei Române, cu titlul: "NU ne-am vândut ţara, am dis­trus-o singuri".

După parcurgerea lui, din care poate numai titlul impresionează, am ajuns la concluzia că argumentele nu pot să aparţină decât vreunui reprezentant al "epocii de aur", deci nu merită luat în seamă. Iar când am aruncat o privire asupra CV-ului semnatarului, am constatat că am intuit bine: am aflat că ilustrul autor a părăsit această lume în 2017.

Între timp, am mai primit un articol pe aceeaşi temă de la un coleg de generaţie al respectivului, unul care este încă foarte activ în dezbaterea publică. Nici numele acestuia nu merită menţionat, remarcând doar că în anii "90, când prim-ministrul Stolojan a luat hotărârea lunatică de a confisca valuta, la conferinţa de presă în care a anunţat măsura, "dragă Stolo" a citit o scrisoare de susţinere din partea aces­tui domn. Evident, la timpul respectiv, niciunul nu înţelegea că se terminase cu economia de comandă!

• Maldărul de fier vechi

Am decis să scriu aceste rânduri deoarece argumentele prezentate de cei doi continuă să fie susţinute în talk-show-urile televiziunilor. Şi întotdeauna argumentaţia porneşte de la declaraţia altui fost prim-ministru, Petre Roman, care, imediat după Revoluţie, afirma că economia Româ­niei era, la acel moment, un maldăr de fier vechi. După părerea mea, Roman avea în mare parte dreptate. Aş adăuga că facilităţile de producţie au devenit fier vechi deoarece nu mai aveau utilitate, în condiţiile în care, în economia capitalistă, nu poţi face apel la... patriotism, supravieţuirea fiind bazată strict pe competitivitate (exclud din discuţie monopolurile).

Mulţi comentatori prezintă statistici economice din 1989 referitoare la producţia şi infrastructura economică a României, arătând că aici se fabricau autocamioane, autobuze, excavatoare, vagoane, textile şi se produceau 14 milioane de tone de oţel etc. etc.. Astăzi, majoritatea acestor unităţi de producţie nu mai există, iar explicaţia ar consta în lipsa de viziune a guvernanţilor şi în faptul că ar fi existat o conspiraţie a distrugerii economiei româneşti, la care şi-ar fi dat concursul şi Uniunea Europeană, ce ar fi cerut lichidarea unor industrii, ca un bonus pentru admiterea în rândurile sale... De fapt, industria textilă nici nu trebuie menţionată în context, ea a supravieţuit un timp, după care - la fel ca în majoritatea ţărilor din care au dispărut marile fabrici de profil - nu a putut face faţă competiţiei cu state precum China, India sau Bangladesh.

Am avut câteva experienţe personale de comerţ cu România "epocii de aur". Între altele, am cunoscut un importator care a încercat să pună pe piaţă camioane şi tractoare româneşti, în Australia şi Filipine. Afacerea cu camioane a eşuat de la început, întrucât cele câteva exemplare trimise spre testare au ruginit în timpul voiajului pe vapor! Tractoarele au reuşit să pătrundă pe un anumit segment de piaţă, însă calitatea lor precară şi lipsa pieselor de schimb a făcut ca şi acest business să falimenteze, importatorul rămânând cu mari datorii faţă de statul român, pe care, din câte ştiu, nu le-a achitat niciodată.

Alt exemplu: un magnat în minerit a încercat să vândă minereu de fier în România, acceptând comerţul tip barter "minereu de fier contra material rulant". Rezultatul? Materialul rulant a fost de o calitate atât de proastă, încât nu a putut fi folosit, ajungând LA FIER VECHI, CU PIERDERI DE MILIOANE PENTRU IMPORTATOR!

• Ştefan Andrei şi... competitivitatea

Am şi un amic, fost nomenclaturist, cu păreri asemănătoare cu cele menţionate la început. Este un tip inteligent, şi el profesor universitar, dar când l-am invitat să îşi argumenteze opiniile, a răspuns categoric în sensul că nici nu-i cazul de demonstraţii, că s-ar vedea cu ochiul liber cum că ce a fost nu mai există - totul ar fi fost deliberat distrus, printr-o politică tacită a puterilor occidentale de a face din România un debuşeu pentru firmele occidentale. Cam aceleaşi argumente sunt vehiculate şi în emisiunile diferitelor posturi de televiziune, unde se mai strecoară afirmaţii de genul că, în prezent, economia este dominată de multinaţionalele care, prin minimalizarea contribuţiilor fiscale, recuperea­ză foarte repede investiţiile, iar majoritatea profitului este exportat, astfel că beneficiul activităţii lor pentru statul român este minim.

Acestei categorii de comentatori i-aş recomanda să citească chiar memoriile foştilor nomenclaturişti responsabili cu economia românească. De pildă, fostul ministru de externe Ştefan Andrei mărturisea că, fiind de o calitate care le făceau necompetitive pe majoritatea pieţelor, produsele româneşti erau exportate în ţările din lumea treia, la preţuri foarte ieftine ori pe credit. Pentru o ţară comunistă, costul produsului nu era relevant, important era să se vândă, pentru a satis­face obiectivul lui Ceauşescu de a plăti datoria externă.

După Revoluţie, când preţurile de cost au devenit relevante, industria românească s-a prăbuşit prin incapacitatea de a fi competitivă. Poate că unele ramuri ar fi putut să continue să existe cu investiţii majore. Aceste fonduri nu existau însă în ţară şi-i posibil să fi avut o... contribuţie, totodată, sabotarea potenţialilor investitori străini prin celebra deviză "Nu ne vindem ţara!" (care în realitate a accelerat prăbuşirea, fiind de amintit în acest sens fabrica din Braşov ce a avut un ofertant german, socotit neinteresant şi, deci, respins). Nu trebuie omise, în context, nici privatizările frauduloase, prin care active au fost preluate de persoane lipsite de capital de investiţie, ceea ce nu putea să ducă decât la faliment. Menţinerea în portofoliul statului a monopolurilor profitabile, care au fost căpuşate, a condus, de asemenea, spre pierderi şi foarte posibil faliment.

Aşa cum, de altfel, se întâmplă chiar în economiile dezvoltate, circumstanţele pieţei au făcut ca şi faimoşi investitori străini - precum Nokia, Colgate, Palmolive - să îşi încheie activitatea în România cu pierderi apreciabile. Pe de altă parte, multe dintre industriile care, practic, au dis­părut (exceptând corupţia ca o cauză) nu au putut găsi investitori dispuşi să vadă o oportunitate în generarea de profit.

• Între "sclavie pe bani puţini" şi paralizia sistemului decizional

Fără îndoială, capitalismul nu este o instituţie de caritate. Paradoxal însă, cu toate că motivarea capitaliştilor este reprezentată în exclusivitate de generarea de profit, acţiunile lor de a deveni mai competitivi, dimpreună cu obiectivul de a ajunge mai dominanţi pe piaţă, aduc după sine, chiar fără voia lor expresă, creşterea bunăstării întregii societăţi. Socot că, dacă s-ar face un studiu de caz bazat pe experienţa româ­nească, se poate dovedi cum menţinerea unei mari părţi a economiei în proprietatea statului a însemnat o frână majoră pentru dezvoltare. Statul nu este un bun manager din cauza paraliziei sistemului decizional - unul foarte lent, care implică multe niveluri de decizie, iar în numeroase cazuri este asociat şi cu lipsa de responsabilitate (privatizările corupte or eşuate nu fac subiectul acestui articol).

Despre conspiraţie se poate discuta atunci când puţinele firme de stat care mai sunt competitive sunt împinse spre faliment de sistemul corupt. Aceste firme nu pot oferi ciubucuri şi comisioane, astfel ele sunt eliminate din competiţia pentru contracte de stat.

Se mai vehiculează argumente conform cărora multinaţionalele vin in România invitate prin garantarea "sclaviei pe bani puţini", ceea ce le-ar asigura competitivitatea, sau că Româ­nia a fost transformată într-o colonie, pe sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE. Or, a afirma că Uniunea Europeană nu a fost benefică pentru România este o afirmaţie halucinantă, mai ales că, în mare parte, marile proiecte au avut o componentă de bani comunitari - adevăr oglindit la televiziunea naţională, în reportajele realizate în întreprinderi de succes demonstrându-se că mai toate dintre aces­tea s-au dezvoltat cu fonduri de la UE.

Globalizarea a întărit rolul multinaţionalelor în economia mondială. Prin mobilitatea lor în urmărirea profiturilor, ele au contribuit la ridicarea bunăstării în economiile subdezvoltate. Sigur, ideal ar fi ca impresionantul capital necesar în orice ţară pentru a susţine diferitele cerinţe ale dezvoltării să poată fi generat din economiile membrilor societăţii respective. Dar lucrul acesta s-a dovedit nerealizabil! Chiar şi ţările cele mai avansate, cum ar fi Statele Unite (despre particularităţile economiei de aici, din Australia, am scris nu o dată pentru "BURSA"), solicită capital de inves­tiţie străin, existând o adevărată competiţie mondială pentru atragerea aces­tuia. Asemenea investiţii au, fireşte, şi un cost: la fel cum plăteşti dobânda la bancă, şi capitalul străin vine numai atunci când investitorul consideră că relaţia risc-profit este favorabilă.

• Dacă legiuitorul permite, să... fie primit!

În marea lor majoritate, multinaţionalele respectă legile ţării unde operează şi nu se angajează în evaziune fis­cală. Ele vor încerca să-şi maximalizeze profitul numai prin specularea "găurilor" legislative ce le permit acest fapt. Mii de avocaţi şi contabili lucrează tocmai pentru a găsi aceste slăbiciuni legislative, care să fie speculate fiscal. Deci, acuzaţiile vitriolice la adresa multinaţionalelor, cum că nu plătesc impozite şi exportă capitalul, nu se susţin atât timp cât activitatea se desfăşoară în contextul legislaţiei naţionale. Dacă aceasta prezintă lacune, vina nu poate fi decât a legiuitorului!

Au fost şi cazuri importante, când firme cu renume au folosit metode precum transferul de profit, împrumuturi de la compania-mamă cu dobânzi foarte mari, pentru a minimaliza profitul în ţara unde este generat. Toate aceste speculaţii, bazate pe slăbiciunea cadrului normativ, în diferite jurisdicţii, sunt rezolvate cu amendarea legislaţiei şi forţarea unui comportament etic prin ameninţarea cu măsuri punitive la adresa companiilor în cauză.

După cum am menţionat deja, cu toa­te că obiectivul primordial al oricărui business este maximalizarea profitului, multe companii nu pierd din vedere, totuşi, nici aspectul social al exis­tenţei lor. Cine urmăreşte publicitatea multinaţionalelor poate observa că, de multe ori, acestea au reclame prin care nu vând produse, ci îşi vând imaginea, în scopul ca societatea să sesizeze preocuparea lor de a aduce o contribuţie la dezvoltarea ei (prin sponsorizări, investiţii de mediu etc.).

În concluzie, nostalgicii "epocii de aur", asemenea celor neiniţiaţi ori manipulaţi, nu diferenţiază între cauză şi efect. Ei atacă efectul şi nu cauza, problema nefiind acţiunea multinaţionalelor, ci lacunele legislaţiei (acolo unde este cazul), care ar trebui să le guverneze comportamentul.

În condiţiile în care - să repetăm, cu riscul repetiţiei deranjante pentru unii - idealul asigurării dezvoltării naţionale numai pe baza capitalului autohton, implicit păstrarea părţii însemnate a profiturilor în ţară, este imposibil de realizat, alternativa nu poate fi decât apelul la capitalul străin. Cum atragi acest capital şi cum îl recompensezi, ţinând cont de competiţie, rămâne o decizie a societăţii. Or, multinaţionalele aduc multe beneficii în ţările unde activează: transferul de tehnologie, expertiza managerială, ridicarea nivelului profesional al angajaţilor şi - cel mai important - acel capital care nu poate fi generat intern. Iată un adevăr irefutabil, inclusiv pentru adepţii teoriilor internaţional-conspiraţioniste la adresa economiei româneşti!

Melbourne, septembrie 2018