OPINII Kakocraţia s-a instaurat în România

Oricine ştie ce este aceea o "meritocraţie". Este guvernarea asigurată de cei mai buni, de cei mai merituoşi. Ne-am pierde vremea dacă am argumenta că regimul din România este o meritocraţie. Oricine vede că nu.

Dar sistemul în care trăim nu este, de fapt, nici o democraţie. Nu trebuie să mă credeţi pe mine, ci pe aceia care se ocupă cu clasificarea democraţiilor. Aţi crede că Tunisia, o ţară mistuită de islamismul radical, este o democraţie? Sau Jamaica, un stat unde bandele înarmate fac legea, la vedere, în mahalale? Ori Filipine, Surinam sau Ghana?

Problema este că toate aceste state sunt clasate mai bine decât România în ultimul "Index al Democraţiei". Iar datele sunt din 2015. De atunci situaţia din România s-a degradat semnificativ.

Aşa că trebuie să căutăm alt nume pentru regimul de la Bucureşti. Şi l-am găsit. Este în dicţionar. "Kakocraţie". Este opusul meritocraţiei. Avem o kakocraţie atunci când guvernarea este preluată de cei mai răi, de cei mai incompetenţi.

Curios este că acest gen de regim poate fi unul consensual. La prima vedere, am crede că nu. Atunci când oamenilor li se oferă guvernare de proastă calitate, ei ar trebui să se revolte. Şi totuşi noi vedem că în unele state precum România mulţi chiar preferă să fie guvernaţi kakocratic. Cum se explică misterul?

Să examinăm un schimb simplu. (Au făcut-o alţii înaintea mea: recomand "What happens in a world where mediocrity rules?", articolul lui Tim Harford din Financial Times). De pildă unul în care un student face o teză de absolvire, iar universitatea îi dă o diplomă. În multe ţări aceste schimburi presupun că fiecare parte îşi maximizează profitul. Iar asta înseamnă calitate. Pentru o diplomă de la o universitate bună studentul trebuie să facă o teză de calitate.

Într-o kakonomie (economia dominată de actori kakokratici) este exact pe dos. Studentul este mulţumit cu o diplomă de carton, iar universitatea se mulţumeşte cu o lucrare copiată, fără nici un fel de valoare. Punctul de echilibru al relaţiei de schimb se stabileşte nu în zona valorii, ci a anti-valorii.

Autorii care au scris despre kakocraţie au observat un lucru interesant şi, aparent, inexplicabil. Să ne întoarcem la exemplul cu lucrarea copiată de pe Internet. Universitatea care acceptă aşa ceva nu doar că nu va recunoaşte că acceptă lucrări de asemenea fel. Dimpotrivă, se va lăuda că este cea mai formidabilă instituţie de învăţământ superior de la Burebista încoace. Iar studentul se va răţoi că este "doctor academician". Schimbul este reciproc avantajos. Studentul puturos nu îşi bate capul să studieze, iar universitatea încasează banii de taxe fără să presteze, de fapt, nici un fel de serviciu real.

Am văzut asta cu ochii mei. Pe vremea când eram consilier mi s-a întâmplat să duc un mesaj oficial la o aniversare a unei universităţi de provincie. Am nimerit, spre stupoarea mea, la un fel de şedinţă de auto-glorificare. După aceea am fost invitat la o "sesiune de comunicări". Ceva care părea desprins direct din Caragiale. La plecare au vrut să îmi dea chiar un fel de plachetă memorială, am "uitat" să o iau.

Dar, ce unii oameni s-ar preta la aşa ceva? Eu cred că există o explicaţie, care este furnizată tot de teoria economică. Pentru un schimb de calitate, ambele părţi trebuie să aibă un capital investit. Studentul din exemplul nostru trebuie să fi învăţat ceva în anii de facultate, nu să taie frunză la câini. Iar universitatea trebuie să fi investit în profesori de calitate, bună-organizare, etc.

Alternativa la această investiţie este schimbul kakonomic. "Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc". Este în ADN-ul economiei socialiste.

După 1989, România avea două variante politice. Prima ar fi fost construirea unui regim democratic real. Dar această opţiune ar fi fost costisitoare. Şi pentru politicieni, şi pentru cetăţeni. Sigur, ne-ar fi adus în lumea civilizată. Însă pentru mulţi miza nu era oricum asta. Aşa că regimul a optat pentru a doua variantă. Sub pretextul democraţiei, s-a transformat într-o kakocraţie. Servicii catastrofale, pentru ceteţeni care se mulţumesc cu (foarte) puţin şi care nu sunt dispuşi să îşi asume costurile reformei. Furnizate de indivizi care mimează funcţiile publice.

Mi se spune uneori că în loc să critic, mai bine aş arăta ce poate fi schimbat în bine. Iată. Trebuie să revenim la criterii reale de selecţie. Şi înainte să cerem altora, să le aplicăm noi înşine. La universitate, pe stradă, la urna de vot, în modul în care alegem canalele de televiziune sau paginile de internet pe care le accesăm. La magazin, la hotel, la restaurant, în librării, pe şosea sau la primărie.

Să ne delimităm de kakocraţi. Să nu acceptăm servicii sau produse kakocratice. Să îi arătăm drept ceea ce sunt: nişte impostori periculoşi.

Să încetăm să mai perpetuăm minciuna. România nu este o democraţie reală. Socialiştii nici nu au avut asta în plan. Tot ce doreau era să profite. Ştiau că au cine să le cumpere gogoşile.