OPINII Să ne minţiţi bine!

În urmă cu 7-8 luni, estimam că Statul român ar putea intra în faliment dacă nu se vor fi luat măsuri economice sănătoase de ieşire din criză. Autorităţile române însă tocmai obţinuseră un împrumut masiv de la FMI şi de la Comisia Europeană şi nu aveau timp de astfel de "glume", iar politicienii noştri erau în campanie electorală, fiind ocupaţi să cheltuie bani pentru coafarea realităţii şi îmbrobodirea populaţiei.

Acum, când se văd cu ochiul liber efectele crizei (îndelung şi obstinat negate de autorităţile române) şi când FMI cere Guvernului dovezi ale eforturilor anticriză, Preşedintele României, din proprie iniţiativă, anunţă, foarte constituţional, decizia sa de a impune Guvernului tăierea nediferenţiată a 25% din salariile tuturor bugetarilor, a 15% din bugetul pensiilor şi a 15% din bugetul ajutoarelor sociale. Nu ştiu cum va face acest lucru Guvernul - efortul legis-lativ necesar fiind imposibil de finalizat în aşa fel încât măsurile respective să intre în vigoare din 1 iunie - dar, din perspectiva cetăţeanului plă-titor de taxe şi impozite, gestul preşedintelui şi atitudinea Guvernului reclamă demisia amândurora.

Statul român este ca un comerciant care a luat un credit de la o bancă, credit pe care nu îl mai poate rambursa. Băncile, în astfel de cazuri, au două opţiuni - falimentul sau restructurarea creditului. A doua opţiune se aplică doar în cazul în care comerciantul sau acţionarii lui se obligă la unele sacrificii în plus, spre exemplu, aduc bani de acasă sau aduc garanţii în plus. Statul român este un comerciant cu un buget cam de 40 miliarde euro, la care se adaugă alte 10 miliarde euro din contribuţiile anuale de asigurări sociale. Contribuţiile sunt banii pe care îi plătim ca, la nevoie, de exemplu, la bătrâneţe, boală sau şomaj, Statul să ni-i dea înapoi. Cu toate acestea, administratorii acestor bani, Guvernul şi supra-guvernul, adică Preşedintele, ne spun că vor tăia câte 15% din bugetul pensiilor şi cel al ajutoarelor sociale. Aceasta, în condiţiile în care numiţii administratori ne cheltuie banii cu investiţii inutile în sedii de instituţii publice, în maşini de lux şi în autostrăzi pe Lună.

Dacă vrea să evite falimentul, statul trebuie să îşi schimbe managementul, de urgenţă. Aşa se întâmplă când eşti pe marginea prăpastiei. Administratorii banilor colectaţi de la noi din taxe, impozite şi contribuţii sociale ar trebui să-i orienteze exclusiv către susţinerea sarcinilor esenţiale ale statului - educaţia, sănătatea, ordinea publică, apărarea şi justiţia. Investiţiile păguboase ar trebui abandonate sau vândute particularilor care, ulterior, ar urma să plătească taxe, impozite şi redevenţe din utilizarea acestor invesţii. Iar banii din contribuţiile la asigurările sociale ar trebui să fie returnaţi celor care le-au plătit şi au ajuns în nevoie.

Populaţia rurală a României, cea mai numeroasă, este lipsită de şansa unei educaţii şcolare sistematice şi de calitate, întrucât şcolile sunt improprii învăţământului, iar cadrele didactice profesioniste sunt o raritate. Sunt sute de localităţi rurale în care şcolile au în corpul didactic mai mult de jumătate din personal suplinitori, foarte mulţi dintre profesori fiind pensionari rechemaţi la catedră, din lipsă de soluţii. Sunt şcoli în care copiii de la ciclul primar "învaţă" cu un singur învăţător, şi acela suplinitor, în aceeaşi perioadă a zilei, în aceeaşi clasă. Dar nu numai în zonele rurale situaţia este atât de gravă. În toată ţara, cadrele didactice renunţă la vocaţia lor, plecând la muncă în străinătate, din raţiuni economice şi sociale. Iar cei care nu îşi părăsesc ţara şi vocaţia, sunt nevoiţi să facă muncă didactică suplimentară (denumită, impropriu, "meditaţie"), în sacrificiul profesiei principale. În ultimii 20 de ani s-a creat un sistem paralel celui oficial în care elevii nu mai învaţă la şcoală, ci la "meditaţii".

În loc să reducă bugetele de cheltuieli pentru sistemul de sănătate, în favoarea construcţiei de sedii pentru instituţii care păzesc demnitarii, Statul român ar trebui să îşi asume construcţia de spitale noi, dotate la standarde moderne. Sunt urgent şi imperativ necesare închiderea şi demolarea spitalelor vechi, cele mai multe infestate cu microbi intraspitaliceşti. Salariile decente ale personalului medical sunt o necesitate în faţa afluxului acestuia către Occident.

Statul român nu are personalul calificat şi dotările necesare pentru apărarea populaţiei contra dezastrelor (inundaţii, incendii de mare amploare, cutremure, atac terorist).

Din raţiuni electorale, România a ajuns o ţară de asistaţi sociali, în condiţiile în care un număr din ce în ce mai mic de persoane salariate reuşesc să mai alimenteze bugetele asigurărilor sociale. În timp ce România plăteşte ajutoare sociale posesorilor de Mercedes şi amnistiază fiscal marile întreprinderi de stat care nu plătesc cu decadele contribuţiile la asigurările sociale, copiii şi bătrânii instituţionalizaţi mor cu zile în orfelinate şi aziluri, pensionarii şi săracii României nu-şi pot cumpăra medicamentele necesare, care sunt din ce în ce mai scumpe, iar diabeticii, persoanele afectate de cancer sau HIV trăiesc cu spaima că mâine Statul român nu va mai avea bani ca să le asigure medicamentele gratuite sau compensate.

O ţară în care cetăţeanul nu se simte în siguranţă are un guvern care nu cheltuieşte eficient sau deturnează banii publici.

Nimic nu împiedică Guvernul să impoziteze veniturile şi averile ascunse ale bogaţilor României. Sunt la vedere, pe stradă, sute de Mercedes S Klasse, pentru care în România se plăteşte cam de cinci ori mai puţin decât în Franţa. De asemenea, sunt vizibile mii de case noi construite de persoane fizice, care sunt impozitate cu 2,15 lei... De aici, din averile ascunse fiscului, dar afişate cu ostentaţie vecinilor şi fraierilor care se chinuie pentru un salariu de 1.000 lei pe lună, se pot scoate bani serioşi. În fine, sunt 400 de companii mari, care au datorii la buget şi la fondurile de asigurări sociale (pensii, şomaj şi sănătate) de 2,5 miliarde euro. Nimeni nu întreabă aceste companii când îşi vor plăti aceste datorii. Şi se întâmplă asta de 20 de ani.

Aşadar, când domnul Preşedinte va spune că nu sunt bani pentru învăţământ, sănătate, pensii şi şomaj, nu-l credeţi, căci vă (ne) minte.