Încet-încet, aproape pe nesimţite, Guvernul actual o ia la vale spre perioada guvernării CDR. Iar asemănarea cu acea perioadă, în care numai de perfomanţă guvernamentală nu poate fi vorba, ţine nu doar de gălăgia asurzitoare care vine dinspre coaliţia de guvernământ, ci şi de componenţa Executivului.
Ultimele trei schimbări de miniştri apropie izbitor actualul Cabinet de guvernele din 1997-2000. Radu Stroe a revenit la poziţia de secretar general al Guvernului, Radu Berceanu a redevenit şi el ministru, dar nu la industrie, ci la transporturi, iar Frunzăverde a primit din nou portofoliul apărării.
Mai nou, auzim cum se încălzeşte pe margine şi Decebal Traian Remeş ca să redevină ministrul Finanţelor. Exact ceea ce părea că vrea să evite Traian Băsescu atunci când a câştigat alegerile în 2004 se întâmplă acum. Când a fost învestit, Guvernul Tăriceanu a încercat să mascheze orice asemănare cu perioada cederistă, propunând nume noi în fruntea ministerelor, unii dintre ei fără nicio experienţă în actul de guvernare. Părea să fie vorba de o continuare a proiectului de înnoire a clasei politice. Doar Călin Popescu Tăriceanu şi Laszlo Borbely mai ocupaseră funcţia de ministru în acea perioadă. Unde nu au avut oameni, PD şi PNL au mers chiar pe mâna unor tineri fără carnet de partid sau pe mâna unor oameni fără experienţă în actul de guvernare. Astfel au apărut nume noi ca Monica Macovei, Sulfina Barbu, Gheorghe Barbu, Cristian David, Ene Dinga, Ionuţ Popescu. Apoi, locul unora dintre ei a fost luat de foşti secretari de stat precum Sebastian Vlădescu, iar mai apoi direct de foşti miniştri, începând cu Anca Boagiu, fost ministru al transporturilor în anul 2000.
Probabil că dacă Valeriu Stoica nu s-ar fi certat cu Tăriceanu, se încălzea şi el pe margine cu Remeş. Alte nume lipsesc pentru că acum nu mai este la putere PNŢCD, locul său fiind ocupat de conservatori.
Numai că modul în care a fost guvernată ţara în acei ani a împins PD şi PNL spre buza prăpastiei, cele două partide salvându-se prin îngroparea ţărăniştilor. Niciunul dintre noii-vechi miniştri nu s-a remarcat atunci prin vreo performanţă deosebită, ba dimpotrivă. Şi atunci, de ce insistă cele două partide să-şi scoată de la naftalină veteranii?
Un răspuns simplu ar fi că şi-au cam terminat rezerva de cadre, PD împingându-şi liderii la primării, iar PNL devorându-i cu un canibalism feroce.
Inexplicabil este însă altceva: de ce mai vor cele două partide să se despartă dacă abia sunt în stare împreună să încropească un guvern?!
De doi ani, cele două formaţiuni îşi dau la gioale mai ceva ca în divizia judeţeană de fotbal, încercând să puncteze în dauna celuilalt. Dar când sunt puse să facă echipa abia dacă găsesc 11 jucători să trimită în teren. Şi apelează la un Remeş, care în ultimii ani părea că şi-a găsit liniştea în Maramureş. Şi PNL şi PD trebuie să apeleze la veterani ca să nu joace în inferioritate. Este ca şi cum Steaua l-ar chema din nou pe Duckadam să apere cu Real Madrid.
Sondajele au făcut din PD, spre exemplu, un partid care a început să viseze că poate forma singur un guvern.
Iar de doi ani, Traian Băsescu pare să nu fie interesat de altceva decât de anticipate. Să presupunem că PD va fi pus în poziţia de a forma singur un guvern minoritar. Pe cine va trimite atunci partidul la Palatul Victoria? Pe Boc de la Cluj sau pe Videanu şi Negoiţă de la Bucureşti, toţi primari? Sau va mai lua cadre de la PSD, pe modelul şefului SRI?
Una din explicaţiile preşedintelui Băsescu la nominalizarea lui George Maior la şefia SRI a fost că nu a avut alt candidat compatibil cu această funcţie. O astfel de declaraţie ar fi trebuit să însemne falimentul unui partid, căci recunoşterea publică a faptului că inamicul tău are oameni mai competenţi decât ai tăi este catastrofală în politică. Mai ales când ai ajuns preşedinte cu un discurs anti-mafia din PSD.
Nu-i de mirare că Băsescu nu vede altă soluţie pentru demnitatea de premier decât pe veteranul Stolojan. Efectiv nu prea mai are de unde alege.
Numai că o eventuală şi anticipată rostogolire în sondaje a Alianţei, după noianul de greşeli repetate şi neforţate, va pune probabil actuala putere să se roage din nou de un tehnocrat ca Isărescu să-i salveze intrarea în Parlament.
Este ca şi cum am fi nevoiţi să plătim de două ori ca să vedem acelaşi meci prost.